Cu trecerea anilor, Tudor Muşatescu devine tot mai actual, e tot mai prezent în lumea noastră, ne-am schimbat într-atât încât am început să semănăm cu personajele pe care el le-a satirizat în toată opera sa: beţia de cuvinte, agramatismele, falşii intelectuali, impostorii pe care, de altfel, i-a încondeiat în Dicţionarul umoristic al limbii române. Un manual de-o savoare rarisimă. Era umorist din naştere, modul său de a râde se definea prin generozitatea veseliei, a glumi înseamnă pentru el a fi natural. Un astfel de om nu are niciodată destul loc de manifestare, de aceea făcea proză, poezie, teatru, operetă, revistă, gazetărie şi compunea aforisme care au devenit celebrele muşatisme.
Când s-au împlinit o sută de ani de la naşterea sa, în 2003, anul a fost declarat Anul Muşatescu. Cu un an înainte, aniversasem Anul Caragiale, căci se împliniseră o sută cincizeci de ani de la naşterea sa.
Două nume, două repere în literatura română. Ele s-au înlănţuit de la sine, nu le-a impus nimeni, a vrut Cel-de-Sus să-i orânduiască astfel, după anul lui Nenea Iancu să urmeze anul lui Nenea Tudorică. Asemănările dintre cei doi se regăsesc până şi în tematică: satirizarea vieţii politice din România. Vorbind de asemănări, nu putem să nu observăm şi deosebirile. În timp ce eroii lui Caragiale sunt şi rămân nişte ticăloşi, cei ai lui Muşatescu, culeşi din urbea sa natală, pe care i-a încondeiat şi în Suvenir din Câmpulung, nu pot fi decât nişte rătăciţi în politică, ei păstrându-şi acea trăsătură umană pe care o regăsim, de altfel, în toată opera sa.