Luna aceasta, luna lui Făurar, are pentru mine – cel puţin – o dublă semnificaţie. Dacă una mă bucură, cealaltă îmi umbreşte bucuria. Mă bucur ca oricare pentru ziua lui de naştere, dar, în acelaşi timp, mă îndurerează profund când mă gândesc la bietul Mihai Popescu, unul dintre cei mai mari actori, care părăsea această lume, tot în februarie, în plină glorie, la numai 44 de ani.
L-am cunoscut bine, am jucat alături de el, l-am iubit pentru că întruchipa aspiraţiile tânărului actor care eram. Nu voi uita niciodată ziua de 24 februarie, ora 17.00, când ne-a părăsit.
Iată, au trecut 54 de ani de atunci, s-a schimbat o lume, ne-am schimbat şi noi o dată cu ea, dar locul lui Mihai Popescu a rămas ca atunci, pentru că nu s-a mai ivit un alt actor să-i ia locul. Şi pentru ca vorbele mele să aibă acoperire să încercăm, cu sfială, cu recunoştinţă, cu plăcute aduceri aminte, să arătăm – măcar în parte – cine a fost şi de ce l-au preţuit atât de mult colegii şi, mai ales, spectatorii.