N. Stroe

A fost odată un cuplu comic de o extraordinară valoare muzicală, teatrală, artistică, un cuplu cum nici înainte, nici după n-am mai întâlnit –  Stroe şi Vasilache. Mi-ar fi plăcut să le fac portretul ambilor, pentru că i-am iubit deopotrivă, i-am văzut jucând şi i-am aplaudat cu entuziasm, dar soarta a fost nedreaptă cu Vasilache, el a murit la primul bombardament din 4 aprilie 1944 în Cotroceni. N-am avut norocul să-l cunosc şi personal, am apreciat în schimb devotamentul lui Stroe de a-l face prezent în tot ce-a urmat, căci fără bunul lui prieten s-a considerat numai o jumătate din ce putea să fie, împreună cu Vasilache. N-am cunoscut o prietenie mai profundă, mai sinceră, mai entuziastă, dintre doi colegi, doi artişti şi două caractere la fel de puternice, dintre un evreu şi un român.
Îi sunt recunoscător lui Stroe pentru stima şi preţuirea cu care m-a onorat în timpul colaborării noastre.
Mă simt la rândul meu dator să-i dedic acest portret, acum când ar fi împlinit un secol de la naştere. Există în judeţul Bacău o comună mai răsărită, cu gară mare, numită Răcăciuni şi, lângă ea, un mic sătuleţ Găşteni. Aici, pe malul unei ape unde se scăldau gâştele satului, a venit pe lume Stroiţă, cel de-al doilea copil al familiei Benjamin Buium. Fratele cel mare, care va deveni ziarist şi scriitor, îşi va lua ca pseudonim chiar numele comunei Răcăciuni Isaiia. Familia se mută la Bucureşti şi micuţul Stroe urmează clasele primare la Şcoala Evanghelică. După terminarea liceului încearcă la Conservator şi chiar de două ori şi numai a treia oară are norocul să intre printre primii, iar când comisia l-a întrebat cum se numeşte, Maestrul Soreanu a sărit şi a răspuns în locul lui: ca pe mine Nicolae. Prin această stratagemă a vrut să ocolească spinoasa problemă a originii numelui Nacht Stroe. Aşa a devenit elevul marelui actor N. Soreanu, care mai şcolise, cu mult succes, pe George Vraca, Ion Finteşteanu, Alexandru Finţi şi alţii.
A fost un elev silitor, Maestrul Soreanu era încântat  de el, studia repertoriul clasic, în special Burghezul gentilom de Moliére. Dintre colegii cei mai apropiaţi îi amintim pe Jean Victor Vojen, Haig Arterian, N.Gărdescu şi Mircea Eliade, acesta din urmă nu urma Conservatorul, dar venea la cursurile ţinute de Alice Voinescu „cu toţi aceştia formasem un fel de gaşcă de prieteni”, parcă îl aud pe Gărdescu cu vocea lui comică şi plină de ironie: „Mă! Voi vă bălăciţi în două bălţi. Fascişti şi comunişti! Unde-o fi ciubucul mai bun?” Haig Arterian zicea: „Cred că la noi vin mai repede fasciştii”. „Ba comuniştii!” zicea Mircea Eliade. Dar  Gărdescu: „Păi nu vă spuneam eu că vă bălăciţi ca românii!”

După absolvire a fost angajat la Teatrul Mic – „Compania Elvira Popescu – Ion Iancovescu” unde joacă tot felul de roluri mute: picoli, servitori unde aveam ca parteneri o tavă şi o carte de vizită, anunţând pe mulţi conţi. Dar am prins şi un rol mare „Vicontele Langeais” din „Azais” de Louis Verneuil, piesă care s-a jucat de o sută de ori cu excelenta Leni Caler şi Ion Iancovescu. Vara însă jucam şi noi mici rolişoare la Parcul Oteteleşteanu, unde era locul marilor succese ale celor doi creatori de operetă Leonard şi V.Maximilian.
La un moment dat este nevoie de un pianist care să acompanieze din culise câteva acorduri. Fory Etterle a adus un băiat care s-a recomandat V. Bazil. Apoi am aflat că (de fapt) se numea Vasilache, dar îşi luase nume de scenă Bazil. El mai mult ne distra pe noi, actorii, în pauzele spectacolului, îl admiram cum imită din colţul gurii: xaxofonul, trompeta, banjoul şi alte instrumente. Eram fermecaţi cu toţii. A doua zi Nora (Stroe se căsătorise cu Nora Piacentini) l-a invitat la noi acasă pe Regală, era mândră că tocmai îşi cumpărase un pian. Aici s-a născut cuplul „Stroe şi Vasilache”. Era în 1931-1932.
Stăteam zile întregi la „gura clapelor” unde compuneam împreună melodii, cuplete şi făceam planuri de viitor. Toate acestea şi multe altele aveam să le aflu din cartea sa de amintiri intitulată sugestiv: „77 de ani în 200 pagini”, pe care mi-a trimis-o din Tel Aviv, în 1983, prin Florin Piersic şi Matei Alexandru, cu următoarea dedicaţie: „Lui Ion Focşa în amintirea colaborării noastre de la Piteşti cu piesa Acceleratul 402. Cu toată dragostea N. Stroe”. Şi tot din carte mai vreau să redau câteva amintiri, care au cimentat prietenia lor. „De multe ori – spune Stroe, ne adunam la familia lui Vasilache, la o sărmăluţă în foi de viţă, iar bătrânul Vasilache, mucalit de felul lui îi spunea fiului: „Ţi-am mai spus! Când un evreu se aruncă într-o fântână, aruncă-te după el că acolo e o afacere bună.” „Păi, tată, nu vezi, m-am şi aruncat”!
Se referea desigur la prima lor mare colaborare, care se dorea cartea lor de vizită, căci spectacolul muzical „Olimpiada veseliei” era de fapt debutul acestui cuplu. Închiriase grădina de vară „Volta Buzeşti” care avea un vad bun, împânzise Bucureştiul cu afişele lor atrăgătoare, iar numele „patronilor” erau scrise ceva mai apăsat: Cuplul Stroe şi Vasilache. Un text spumos, cu glume bune la care se râdea în hohote, iar în final, când apăreau cei doi, stârneau ropote de aplauze; amândoi tineri, frumoşi, foarte muzicali, melodiile uşor de reţinut, se căutau şi după lăsarea cortinei.
Acest prim succes le-a dat aripi şi se gândeau cum să facă să încerce şi la Radio, uşor de spus, greu de îndeplinit. Dar să-i dăm cuvântul lui Stroe: „Fratele meu, Isaiia Răcăciuni, era secretarul Fundaţiei Carol al II-lea şi conducea Editura Cultura Naţională şi lucra direct cu prof. Alex. Rosetti, la rugămintea noastră a obţinut de la profesor o scrisoare către prof. Gh. Mugur (tatăl regizorului şi dramaturgului Val Mugur şi bunicul regizorului Vlad Mugur) rugându-l să programeze într-o emisiune pe tinerii Stroe şi Vasilache, el fiind directorul programelor Radio. Ajunşi cu scrisoarea în faţa distinsului profesor, acesta ne-a spus că la şase seara când ar fi posibilă programarea, programul e foarte ocupat. Amândoi am sărit atunci: „Noi cântam şi la ora prânzului. Dar nu avem bani să vă plătim!” ne răspunde directorul. „Noi cântăm gratis! Am replicat!” „Bine!   V-am programat duminică la ora două la prânz”.
Fericiţi de succesul nostru ne-am dus să-i mulţumim prof. Rosetti, acesta, care ascultase emisiunea, ne-a primit cu următoarele vorbe: „Voi sunteţi o pagină nouă în umorul românesc, atât în conţinut, cât şi în formă. Acesta a fost de fapt botezul nostru, iar refrenul găsit de Vasilache cu Alo, Alo, aici radio, Stroe şi Vasilache, lache, lache, lache, a făcut înconjurul Bucureştilor, eram strigaţi pe stradă, în tramvaie, peste tot cu lache, lache, lache. Tot atunci apelează la noi Alex. Giugaru, care avea o trupă de artişti la Cinematograful Marna unde juca în pauza dintre filme, să-i scriem o mică revistă. Am fost plătiţi împărăteşte, iar revista s-a numit: „Ori e Stan, ori e Bran”!

Ne făceam visuri măreţe şi, ca să nu le uităm, le-am scris mare pe un perete din cabina noastră.
La punctul unu am trecut un film ca la Hollywood sau pe aproape. Am început să scriem scenariul, cum în Capitală rulau numai filme cu prinţi şi prinţese sau conţi şi contese şi alte marafeturi. Noi am ales o poveste simplă, umană şi foarte aproape de realitate, despre doi şomeri care se numeau Bing şi Bang. Când scenariul a fost gata şi cei care l-au citit au fost încântaţi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsim un sponsor, avema nevoie de cel puţin 350.000 lei, o mică avere în epocă. Tot prin fratele meu Isaiia am obţinut banii de la directorul Loteriei de Stat, domnul Râmniceanu, care însă ne-a impus următorul final: şomerii cumpără un loz în final, care se dovedeşte a fi Lozul cel mare, devenind milionari. Loteria şi-a făcut reclamă, iar noi ne-am realizat filmul. În afară de noi mai jucau: Vasiliu Birlic, Nora Piacentini, N. Gărdescu, Sili Vasiliu, Richard Rang, nu lipseau nici mama mea, coana Eugenia şi nici tatăl lui Vasilache. Studiourile noastre au fost: Cişmigiul, Grădina Icoanei, Lacul Snagov şi Ateneul Popular de pe strada Romană.
Cu banii câştigaţi ca vedete de film, în entuziasnul lor juvenil, dornici să cunoască lumea artistică a Europei, ajung după multe peripeţii la Berlin, dar n-au stat mult căci între timp venise la putere Hitler aşa că au făcut cale întoarsă. În schimb au avut mai mult noroc când au plecat la Paris cu nevestele (se căsătorise şi Vasilache cu pictoriţa Marcela Cordescu).
La rugămintea lor Tănase le-a dat o recomandare către marele impresar Mitti Goldin, de origine română cu care era bun prieten, iar acesta le-a facilitat un angajament pe timp de-o săptămână – ca probă la un renumit Cabaret din Paris. Ei aveau pregătit un număr special: doi turişti români veniţi cu nevestele, furaţi de atmosfera şi entuziasmul creat, se urcă amândoi pe scenă să cânte în mai multe limbi, făcând bineînţeles parodii muzicale. Când ajung la melodia rusească îşi scot fracurile, le aruncă la masa soţiilor, îşi scot cămăşile din pantaloni şi din bretele îşi fac cordoane la rubaşcă şi termină într-o căzăcească îndrăcită, în ropotele de aplauze.
Patronul încântat le oferă un angajament pe şase săptămâni, dar n-au putut să primească, pentru că aveau proiecte în ţară. S-au mulţumit cu succesul obţinut.
Reîntorşi de la Paris joacă la Teatrul Alhambra, unde obţin succes cu un scheci scris special de ei, pe baza experienţei pariziene, având-o parteneră pe celebra Sili Vasiliu (mama lui Ovid Teodorescu). În acest scheci lansează în duet fermecătoarea melodie Mi-a şoptit o viorea c-ai să-mi dai inima ta, Truli.
Spre toamnă şi-au deschis un teatru al lor, atât de mult visat. Au închiriat Sala Majestic, de sub Teatrul Comedia, unde au montat spectacolul muzical: „Majestic tic, tic eşti mic, dar şic!” În afara succesului nostru ca actori, cu spectacolul de la Majestic, ne-am afirmat ca autori de revistă. Marele C. Tănase însuşi ne-a solicitat să scriem pentru spectacolele lui de la Cărăbuş.
În 1937 „Dâmboviţa apă dulce…” a fost acoperită cu un planşeu de beton de la Piaţa Senatului până la Institutul Mina Minovici (Morgă). Era un mare eveniment în viaţa Capitalei, aşa că nici ei nu puteau rămâne indiferenţi, cu atât mai mult cu cât aveau în proiect realizarea unui grandios spectacol.
Cum scena de la Majestic era prea mică pentru ambiţiile lor artistice, au închiriat grădina de vară a Teatrului Nou, şi-au asigurat colaborarea unei noi vedete Lisette Verea şi a vechilor colaboratori Iordănescu, Bruno, Ion Antonescu-Cărăbuş şi a Lianei Mihăilescu, cea care s-a lansat în acest spectacol cu cântecul „Şi mai spune că nu m-ai uitat”. Ansamblul a fost completat cu încă câţiva balerini şi balerine. Printre ei strălucea tânărul şi talentatul Oleg Danovski. Spectacolul s-a numit „Bucureştiul râde, Bucureştiul cântă!”

Era perioada când „micul Paris” îşi permitea să mai râdă, să fie vesel cu plimbări în trăsuri elegante la şosea unde avea loc „bătălia cu flori”, era într-un fel „Heidelbergul de altădată!”
În 1938 sunt angajaţi amândoi la Tănase pentru cele mai mari turnee în Orient: Istambul, Beirut, Tel Aviv, Cairo şi Alexandria. În acea perioadă scriu comedia muzicală „Acceleratul 402” pe care o prezintă cu mare succes în premieră la grădina de vară Volta Buzeşti. Regia îi aparţine lui Stroe, distribuţia cuprinde nume sonore şi foarte atractive ca: Vasiliu Birlic, Nora Piacentini, Ionel Ţăranu, Virginica Popescu, Romeo Lăzărescu şi alţii. Succesul a fost aşa de mare încât s-a jucat toată vara.
Cum Teatrul Cărăbuş era în vacanţă Stroe şi Vasilache au fost angajaţi pentru un număr de spectacole la Cazinoul din Sinaia, fiind plătiţi cu o sumă frumuşică plus cazare, masă, deci fără griji. Trai neneacă pe banii Cazinoului, dar, din păcate, bucuria le-a fost curmată brusc. Iată ce relatează Stroe despre acest eveniment: „Pe 29 august 1940 a sosit de la Direcţia Generală a Teatrelor un ordin semnat de Ion Marin Sadoveanu, prin care se interzicea lui Stroe şi Vasilache să mai apară împreună şi în acelaşi timp îi interzicea lui Stroe să-şi mai exercite profesiunea. Dar eu eram o jumătate dintr-o firmă lansată. Aici a intervenit marele caracter a lui Vasilache care imediat a spus: „Noi jucăm împreună sau deloc.” O dată cu venirea legionarilor la putere sunt alungaţi din toate teatrele actorii evrei: N.Stroe, Alex.Finţi, Leny Caler, Beate Fredanov, Villy Ronea, Carol Kron, Maria Sandu, Alex. Marius, Moni Ghelerter şi W. Siegfried. Ei vor fi obligaţi să joace la Teatrul Baraşeum care avea două secţii: proză şi muzical. Eu şi colegii mei eram nelipsiţi de la premierele lor, în semn de solidaritate, deşi nu înţelegeam pe deplin ce înseamnă aceasta, dar ne luam după maeştrii noştri; printre spectatorii de la premiere am recunoscut pe Lily şi N. Carandino, Mihai Ralea, Pamfil Şeicaru, Soare Z. Soare, N. Vlădoianu şi Bâzu Cantacuzino, eroul aviator.
La premiera cu „Corabia lui Stroe”, Vasilache i-a strigat din sală „Sunt alături de tine Stroiţă”. Tănase, care îl aprecia mult pe Stroe, a continuat să-i plătească regulat salariul şi să-i încredinţeze, pe ascuns, regia Revistelor şi, totodată, a consimţit înfiinţarea secţiei de comedii muzicale pe care le regiza tot Stroe. După succesul cu Acceleratul 402, au urmat: Firfirică, Cavaler gândac, Săracu Gică, Apartamentul 54, Un băiat de zahăr toate scrise în colaborare cu Vasilache, care era şi interpretul principal. Regia aparţinea lui Stroe, fără să apară pe afiş.
Un episod nostim s-a petrecut la premiera comediei muzicale: Firfirică, Eroul, interpretat strălucit de Vasilache, descoperă că îl înşală dulcineia şi află multe adevăruri. Scârbit de atâta făţărnicie şi prefecătorie, părăseşte vila. La plecare are un dialog cu propria lui conştiinţă: „Eu ascuns în cabina regizorului de culise” – spune Stroe – eram conştiinţa lui şi-i răspundeam la microfon când mă întreba Firfirică. „Crezi că o să fie bine, soro? Eu – sigur, nu fi trist Firfirică! Tu nu ştii cântecul Roata morii se-nvârteşte ţac, ţac, ţac? Spectatorii în sală mi-au recunoscut vocea şi au început să aplaude. Imediat un inspector de la Minister a urcat pe scenă să afle cine a vorbit, dar eu fugisem pe uşa din spate”.
Astfel, în ciuda tuturor interdicţiilor existente au jucat împreună. Stroe şi Vasilache. Dar, din păcate, n-au apucat să joace şi în libertate, cu câteva luni înainte de terminarea războiului o bombă ucigaşă l-a nimerit  tocmai pe el, pe veselul şi talentatul Vasilache. Dacă pe el l-a distrus fizic, pe Stroe l-a distrus moral. A rămas ca un copil de pripas, mulţi ani a jucat de unul singur ţinându-l imaginar la braţ, pe Vasilache. Când s-a terminat războiul, a pus bazele unei asociaţii artistice împreună cu Nora Piacentini, Mircea Septilici şi Elly Roman. Iar sala de spectacole era în subsolul unui bar de noapte Atlantic de pe strada Academiei. Primul spectacol s-a şi numit Stroe în Atlantic. Teatrul a funcţionat până la etatizarea din 1948, după care a primit oferta Teatrului Savoy (actualul C. Tănase de astăzi) în calitate de director artistic şi primă vedetă.
În toamna lui 1970, am avut şansa să-l cunosc direct la lucru. Marele impresar Gaby Michailescu a propus Teatrului Davila montarea comediei muzicale Acceleratul 402 în regia lui N.Stroe. Am fost distribuit în rolul principal şi, lucrând zi de zi cu el, mi-am dat seama de calităţile lui regizorale, de fantezia, de puterea de muncă, de buna dispoziţie fără de care nu se poate realiza o comedie muzicală, iar succesul obţinut – peste 500 de reprezentaţii – a meritat munca depusă.
Am avut bucuria să descopăr la pag. 143 din cartea sa, următoarea însemnare: „În rolul creat de Birlic, apărea la Piteşti un actor excepţional Ion Focşa etc…”
Ca şi Tănase, Stroe va rămâne un pionier al revistei româneşti. La dispariţia lui din 28 iulie 1990, un poet din Israel i-a dedicat o frumoasă poezie:

Tu ne-ai înveselit o viaţă,/cerându-ne ca „să-ţi dăm voie”/ cu rugămintea ta glumeaţă:/Alo, alo, Aici e Stroe!//Până la urmă ai sosit/şi pe meleagurile sfinte:/te-am revăzut încărunţit/dar vesel tot ca înainte./Azi de pe scenă-ai dispărut,/De data aceasta dragă Stroe,/Ne-ai cam omis,/că n-ai cerut,/ca altă-dată… să-ţi dăm voie/Ştiai că toţi vor spune – Nu!/Pe scenă s-a voalat lumina/şi pentru prima oară tu,/cu mâna ta, ţi-ai tras cortina!/Te-ai dus în lumea neştiută,/în lung şi-nesfârşit turneu,/să joci pe-o scenă nevăzută,/ca să-l distrezi pe Dumnezeu.