Credem că nu greşim când afirmăm că doamna Bulandra, celebra şi legendara doamnă Bulandra, a fost şi va rămâne actriţa care a dominat întregul secol XX.
Deşi puţini îţi mai aduc aminte de dânsa, mulţi dintre spectatorii care au aplaudat-o s-au grăbit să moară, iar colegii de scenă i-au luat-o înainte, nu mai vorbim de tinerii învăţăcei în ale teatrului, cei care aspiră la gloria scenei, aceştia n-au avut de la cine să afle ce a însemnat această mare personalitate a teatrului, deoarece până şi profesorii lor plutesc într-o gravă şi condamnabilă confuzie asupra perioadei comunismului.
Nu de puţine ori am auzit opinii eronate despre trecutul teatrului din această perioadă. Ba, o fătucă, ceva mai coaptă, scria în cronica sa – negru pe alb –, fără să-i tremure pixul, următoarea frază: „discreţia, eleganţa şi acurateţea «stilului Mugur», ca şi perfecţiunea tehnică pe care acesta o impune, sunt printre puţinele (şi vai, atât de fragile) bariere în calea ticăloşirii generalizate a artei scenice, căreia abia acum încep să-i iasă pe chip semnele bolilor contractate în vremea ceauşismului. (Revista Scena nr. 4/2000). Ei, bravos! Mă făcuşi praf, coană Aliso!”
Înainte de a creiona portretul doamnei Bulandra, m-aş încumeta să dau un posibil răspuns la citatul de mai sus, rememorând situaţia teatrului de după 1940, când am fost şi martor, şi inculpat. Viaţa artistică a Capitalei era foarte bogată, existau multe teatre cu genuri bine diferenţiate. În afara celor subvenţionate de stat – patru la număr (Teatrul Naţional, Opera Română, Teatrul Liga Culturală şi Teatrul Muncă şi voie bună) –, celelalte, peste douăzeci, erau teatre particulare. Nu toate aveau o viaţă prea lungă, era şi greu să rezişti fără subvenţii, unele dădeau faliment numai după una sau două stagiuni, altele îşi schimbau firma (titulatura) şi chiar patronii.
În asemenea condiţii – ca să reziste – apelau la un repertoriu bulevardier cu ultimele noutăţi de la Paris sau de pe Broadway, şi chiar trupa era destul de pestriţă, de aceea se creau discrepanţe între protagonişti şi ansamblu. Ar fi însă nedrept să nu amintim că şi în aceste condiţii s-au realizat spectacole de valoare şi nu puţine.
Etatizarea teatrelor din 1948 a schimbat radical, în bine, situaţia teatrelor şi implicit a slujitorilor săi.
Din cenuşa vechilor teatre particulare, au reînviat, precum pasărea Phoenix, câteva teatre de stat, cu ansambluri bine echilibrate. Ele s-au numit şi încă se numesc Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul Mic, Teatrul Armatei (Nottara), Teatrul Giuleşti (Odeon), Teatrul de Revistă C. Tănase, Teatrul de Operetă (Ion Dacian), Circul de Stat şi câteva ansambluri de muzică populară.
Cum era şi firesc, în fruntea tuturor s-a plasat Teatrul Naţional, care de la început a mai primit încă trei săli: Sfântul Sava, Maria Filotti şi Modern. Prin venirea la conducere încă din toamna lui 1946, a poetului, gazetarului şi romancierului Zaharia Stancu, acesta a adus un suflu înoitor, a reînnodat gloria lui de altădată. Primul mare act de animator al lui Zaharia Stancu a fost reconstituirea ansamblului său artistic. A readus mari actori care părăsiseră teatrul (spunea într-un articol evocator maestrul Beligan, urmaşul său la conducerea teatrului), puteau fi văzuţi şi aplaudaţi seară de seară Ion Manolescu, G. Storin, Aura Buzescu, Sonia Cluceru, N. Băltăţeanu, Agripina Macri Eftimie, Ion Iancovescu, Giugaru, Ion Finteşteanu, Maria Filotti, Birlic, Beligan, Marcel Anghelescu, Dina şi Tani Cocea, Marieta Deculescu şi Elvira Godeanu.
Fiecare premieră era un eveniment cultural de prim ordin – (spune undeva Valentin Silvestru), fiecare stagiune era în felul ei exemplară prin fapte de creaţie şi idei, prin ineditul iniţiativelor. Zaharia Stancu apelează la marele repertoriu universal, comandă traduceri noi pe lângă autorii deveniţi clasici: Camil Petrescu, Tudor Muşatescu, Kiriţescu, Mircea Ştefănescu, Ciprian, Victor Eftimiu, se preocupă de noua dramaturgie, sunt atrase tinere talente cărora le avansează sume importante sub umbrela comenzi sociale, îi trimite prin Uniunea Scriitorilor la casele de creaţie de la Mogoşoaia şi Sinaia; sumele investite au dat roade şi istoria literaturii va consemna apariţia unor dramaturgi valoroşi ca Horia Lovinescu, Paul Everac, Aurel Baranga, D.R. Popescu, Teodor Mazilu, Marin Sorescu, Dan Tărchilă, Alexandru Mirodon, Ecaterina Oproiu, I.D. Sârbu, Mihnea Gheorghiu, Iosif Naghin, Paul Anghel ş.a.
O dată cu ei s-a afirmat şi o pleiadă de tineri regizori care le-au pus în valoare piesele, realizând spectacole de neuitat. Cine sunt aceştia? Maeştri de astăzi Liviu Ciulei, Horia Popescu, Radu Penciulescu, Ion Cojar, Lucian Pintilie, Valentin Moisescu, Sorana Coroamă, Dinu Cernescu, Petre Sava Băleanu, Sanda Manu, Mihai Dimiu, George Rafael David Evrig, Lucian Giurghescu, Mihai Berechet şi alţii.
Dar oare ei, autorii şi regizorii, se puteau exprima fără aportul esenţial al actorului, acest Rege neîncoronat fără de care nu poate exista Teatru?!?
Ajungând la acest capitol trebuie să subliniem că niciodată în istoria teatrului românesc n-a existat în acelaşi timp un număr aşa de mare de talente excepţionale, care din păcate ne-au părăsit în plină glorie, continuând să trăiască totuşi prin ce-au realizat şi mai ales în amintirea noastră. Nu pot fi uitaţi Toma Caragiu, George Constantin, Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Ştefan Bănică, Leopoldina Bălănuţă, Mihai Pălădescu, Gheorghe Rauţchi, Ion Marinescu, Tudorel Popa, Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Silviu Stănculescu, Vasile Niţulescu, Teofil Vâlcu, Stefan Tăpălagă, D. Furdui, Silvia Popovici, Ileana Predescu şi Petrică Gheorghiu.
Şi cât de absurdă ni se pare astăzi afirmaţia unor neofiţi care învinovăţesc pe autori că au scris în perioada ceauşismului! Ei uită de bună seamă ca şi Vărul Shakespeare a scris piese la comandă!!! Şi n-a mai fost blamat. Poate că unora n-o să  le vină să creadă că lumea teatrului a fost o lume paralelă cu lumea politică şi aceasta se datora marilor actori, care impuneau respect şi pe care nu îndrăznea nimeni să-i înfrunte sau să le comande; activiştii se „gudurau” pe lângă ei, aflaseră probabil ce a spus Shakespeare: „E preferabil să ai un epitaf prost după moarte decât să intri în gura actorilor”. Şi atunci partidul a adoptat metoda „gâdilării orgoliului” acordând titluri şi decoraţii, fiind convinşi că ei, actorii, vor deveni ambasadorii cei mai credibili prin arta lor şi vor culege tot ei – partidul – laudele.
Aşa s-a făcut că s-a dat aprobarea în 1956 a marelui turneu al Teatrului Naţional la Paris cu Scrisoarea pierdută şi  Ultima oră, spectacole care au fost primite cu uimire şi entuziasm – toate cronicile se întreceau în superlative. Au urmat alte turnee, cu alte spectacole la Viena, Budapesta, Veneţia, Moscova, Varşovia, Belgrad, toate soldându-se cu elogii la adresa teatrului românesc.
Dar a venit o zi când toate acestea n-au mai contat; era în 1980, când Cabinetul 2 şi-a băgat coada.
Toate nenorocirile abătute asupra poporului român ne-au cuprins şi pe noi – mai ales pe noi, pentru că unele actriţe frumoase se căsătoriseră cu membri marcanţi ai Partidului.
Această ură împotriva teatrului s-a manifestat şi cu ocazia opririi spectacolului Revizorul regizat de Pintilie. Pe de o parte, era un „hatâr” făcut ambasadei U.R.S.S., iar pe de altă parte era o răzbunare personală a lui Ceauşescu coaptă de mulţi ani (de când era numai secretar şi i-a oprit spectacolul cu Proştii sub clar de lună lui Pintilie şi acesta a ripostat violent). Tot atunci a încercat să-i oprească şi filmul Reconstituirea, dar a dat greş, căci au sărit în apărarea filmului cei mai importanţi scriitori, în frunte cu preşedintele Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu. Din această dispută tot Pintilie a biruit.
Încă odată s-a dovedit că politica trece iar arta rămâne. Înainte de a trage linie la acest remember, aş dori să pun o întrebare esenţială: dacă arta scenică a fost atât de ticăloşită, încât abia acum încep să-i apară pe chip semnele bolilor contractate în vremea ceauşismului, cum de-a fost posibil să se realizeze în acea perioadă spectacole de excepţie ca: Integrala Caragiale, Trei surori, Fată fără zestre, Căruţa cu paiaţe, Romeo şi Julieta, Furtuna, Rinocerii, Jocul ielelor, Danton, Cum vă place, Nepotul lui Rameau, Cartea lui Iovniţă, Oameni şi şoareci, Tango sau Opera de trei parale? Iar aceste spectacole au primit girul unor cronicari de mare autoritate ca: Ion Marin Sadoveanu, Alice Voinescu, Ion Zamfirescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, N. Carandino, Petru Comarnescu, Radu Popescu, Traian Şelmaru şi Valentin Silvestru. Toţi având rubrici permanente la Contemporanul, Viaţa românească, România literară, Rampa, Bis, Teatrul, Luceafărul şi chiar Scânteia.
Concluzia este dureroasă: atunci, teatrul beneficia de multă preţuire.
Dar să revenim la doamna Bulandra. În cartea sa de amintiri (ESPLA, 1956) se autocaracterizează că a fost rebelă şi o luptătoare numai aşa se explică faptul că s-a rupt de cinul boieresc şi s-a făcut actriţă, iar când în seara debutului a primit telegrama de la bunica ei dinspre tată: „Îţi interzic să porţi pe scenă numele părintesc!”, ca protest s-a măritat cu un actor oarecare, Costescu, cu care au avut o fată, pe Mihaela.
Deşi absolventă de Litere şi Filosofie, a preferat să facă teatru şi, cu un curaj nemaipomenit, fără studii de specialitate, l-a convins pe Directorul Teatrului Naţional Petre Grădişteanu s-o angajeze şi chiar să-i ofere un rol de debut; dar în seara premierei – cum singură recunoaşte – a fost un dezastru. De aici a tras concluzia că fără studii de specialitate nu poţi deveni actriţă şi că atât cultura fără talent, cât şi talentul fără cultură nu pot făuri un actor desăvârşit.
Prin venirea în fruntea Teatrului Naţional a lui Alexandru Davila am avut de câştigat tineri actori, Tony şi Lucia Bulandra, Maria Giurgea, Mărioara Voiculescu şi Ion Manolescu, pe care i-a lansat, îndrumat şi cărora le-a creat drumul spre succes, ajutându-i cu sfaturile sale şi dându-le posibilitatea de a-şi manifesta calităţile.
Ce a însemnat Davila ca om de teatru vom afla din formularea clară, dreaptă şi obiectivă a istoricului Ionuţ Niculescu – directorul general al Muzeului Teatrului Naţional, care în micromonografia Al. Davila (B.T.N., 2000) îl socoteşte părintele nu numai a capodoperei Vlaicu-Vodă, dar şi creatorul teatrului modern de la noi.
Când este îndepărtat de la conducerea teatrului, prin campanii de presă şi lucrături oculte, de către ministrul Spiru Haret, pentru a-l pune în locul lui pe cumnatul său, Pompiliu Eliad, Davila n-a dezarmat şi cu acelaşi entuziasm de reformator a adunat în jurul său pe toţi cei pe care i-a lansat şi au făcut un nou teatru. Primul teatru particular – Compania Davila. Îi datorez recunoştinţă, spune doamna Bulandra în cartea sa, Davila a dat un impuls carierei mele. Am preţuit mult curajul său, puterea de muncă pe care o avea, inteligenţa vie şi pătrunzătoare cu care ştia să recunoască, să preţuiască şi să ajute talentele. Întemeierea companiei Davila a fost marele eveniment al stagiunii 1909-1910.
După doi ani de realizări strălucite este rechemat la conducerea Teatrului Naţional, unde îl urmează bunii lui colaboratori, dar nu pentru multă vreme, căci o parte dintre ei, prinzând gustul teatrului particular, au dorit să întemeieze un teatru al lor, după modelul Davila. Acest teatru a luat fiinţă în 1914 sub denumirea Teatrul Regina Maria, schimbându-şi mereu componenţii la conducere. În cele din urmă se va stabiliza sub sigla Companiei Bulandra, Manolescu, Maximilian, Storin, cu sediul în Piaţa Senatului.
Au întocmit un repertoriu valoros, au atras regizori şi actori de prestigiu, în frunte cu Maria Ventura de la Comedia Franceză din Paris.
În cadrul acestei asociaţii, doamna Bulandra – deşi singura femeie – avea cuvântul cel mai greu; fire autoritară, severă şi exigentă, avea o putere de muncă ce-i uimea pe toţi. Stau mărturie Amintirile lui Ion Manolescu şi Evocările lui V. Maximilian.
Ca actriţă juca seară de seară, regiza spectacole, făcea turnee, lectura piese, discuta cu autori, propunea colaboratori şi în egală măsură hotăra angajările tinerilor după nişte criterii strict personale. În afara acestor obligaţii, doamna Bulandra era şi profesoară la Conservator. Studenţii săi au ajuns actori străluciţi, pe care d-na Bulandra i-a angajat la teatru şi alături de care a jucat. Amintim câteva nume: Aura Buzescu, Mihai Popescu, Fory Etterle, Niki Atanasiu, Al. Giugaru, Radu Beligan, Nineta Gusti etc.
Dintre rolurile care i-au creat faimă o să notăm doar câteva: Profesiunea d-nei Warren, Therese Raquin, Maman Colibri, Strigoii Stăpâna din La Paz, Sapho, Nunta de argint, Maria Stuart şi Mamouret. Pentru meritele sale artistice, ca actriţă, ca regizoare şi ca traducătoare de piese a fost răsplătită cu ordine şi medalii dintre cele mai râvnite ca Bene Merenti cl. I, Meritul Cultural cl. I şi cl. II-a şi Vulturul alb (iugoslav).
Acest teatru atât de preţuit cu activitatea cea mai longivivă – peste 25 de ani – a fost nevoit să-şi întrerupă brusc activitatea. În urma cutremurului din seara de 10 ianuarie 1940 a fost distrusă clădirea Operei Române din Piaţa Valter Mărăcineanu şi atunci Ministerul Culturii a făcut un apel disperat la asociaţii Companiei Bulandra să cedeze Sala Operei Române.
Dar despre această perioadă şi tot ce a urmat în viaţa doamnei Bulandra ne propunem să vorbim în numărul viitor.