Pare puţin ciudat că deşi au trecut două luni de la gălăgiosul concurs Mari români, organizat de Televiziunea Română, ecoul lui încă nu s-a stins, deşi iniţiativa, venită de undeva de peste hotare, a fost îmbrăţişată cu bunăvoinţă.
Totuşi, cei desemnaţi s-o realizeze s-au dovedit incapabili să facă un lucru temeinic, uitând bunăoară să stabilească datele clare ale concursului, încât să nu lase nici un echivoc pentru tot felul de năzbâtii.
Nu este admisibil ca marele cărturar N. Iorga să fie plasat în urma lui Gigi Becali şi asemenea exemple sunt nenumărate.
Revenind la concurs şi mai ales la cel care l-a câştigat, devenind astfel cel mai mare român, adică Ştefan cel Mare şi sfânt, considerăm că meritul principal nu-i revine tânărului Craioveanu şi nici măcar filmuleţului său care rezumă pagini de istorie, ci marele merit îi revine lui George Calboreanu, care din 1936, de când  a preluat rolul de la înaintaşul său C. Nottara, care de fapt l-a creat la premiera absolută din 2 februarie 1909. Şi l-a jucat la toate reluările până în 1935 când a închis ochii.
Preluând rolul din 1936, maestrul Calboreanu i-a dat o interpretare magistrală, jucându-l timp de peste 60 de ani. Prin interpretarea dată l-a ţinut treaz şi ca imagine în conştiinţa poporului român.
Avansez ipoteza, deloc fantezistă, că, dacă prin absurd ar învia Gheorghe Ştefan, alias Ştefan cel Mare, şi ar fi pus alături de Calboreanu, românii l-ar considera pe acesta adevăratul voievod, pe George Calboreanu.
Şi de data aceasta arta învinge realitatea. Să-i mulţumim deci mestrului, acolo unde o fi, că ni l-a redat atât de măreţ pe măsura faptelor sale.