Caietele INMER („Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc”) nr. 11, martie 2008, publică dezbaterea „Psihiatria ca armă de represiune politică folosită de regimul comunist şi reflectarea acestui fenomen în exil”. Un titlu neobişnuit de lung, pentru a comunica… altceva decât adevărul – după cum voi arata mai încolo.
Mărturisesc: nu ştiu de unde s-o iau, cum s-o privesc (despre dezbatere vorbesc)… Pentru a pătrunde „secretul” acestei reuniuni (la 18 octombrie 2007, la Jockey Club, Bucureşti) având ca temă folosirea psihiatriei ca armă politico-poliţienească a regimului comunist este imperativ necesar să spun: în cele câteva ceasuri cât au durat dezbaterile dezbătătorilor care se ‘zbat – şi ei! – să rescrie Istoria Contemporană a României nu a fost rostit măcar o dată numele celor care au făcut cunoscută, prin Europa liberă, această „practică” şi în România: al meu, de la Bucureşti, şi al lui Virgil Tănase, care, de la Paris, din casa Monicăi Lovinescu, a înregistrat convorbirea noastră telefonică dată spre difuzare în aceeaşi zi. Cu ce/cine să încep? Nu am încotro: cu deschizătorul dezbaterii, Dinu Zamfirescu, cel care, în 1988, la Paris, împreună cu Mihnea Berindei, a pus la cale un putch minabil, fără vreun nobil scop decât acela de a o introduce ca vicepreşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România pe fata Doinei Cornea, perfect necunoscută în regiment şi strălucind prin absenţa de la manifestările-manifestaţiile noastre – pentru drepturile omului, desigur; cel care a transformat publicaţia Institutului pe care-l conduce în jurnal-de-bord al „liberalilor” (de teapa unor turnători de puşcărie: Quintus, Câmpeanu, Lăzărescu, bolşevici-de-nădejde: Olteanu, Videanu, Meleşcanu, Stolojan, utecişti – şi istorici! – : Ungureanu, Cioroianu, Marius Oprea…); cel care de curând a impus cenzurarea volumului Antologia Ruşinii (iniţiat de Virgil Ierunca), ce trebuia să apară la INMER. Aşadar indispensabilul Dinu Zamfirescu a început prin a comunica: „Psihiatria ca armă de represiune politică este un subiect pe care trebuie să-l abordăm neapărat, deoarece, actualmente, opinia publică românească începe sa uite nişte realităţi care au existat până nu foarte de mult” (subl. mea.). Într-adevăr: „opinia” (publică românească) „actualmente începe să uite”, însă preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, liberalul Dinu Zamfirescu veghează pe ziduri şi o readuce în… Memoria Exilului Românesc prin… falsificare – cu ajutorul conştient al lui Ion Vianu, al lui Gabriel Andreescu şi cu acela abuziv-folosit la publicarea dezbaterilor în Caietul INMER, al lui Vasile Paraschiv (intervenţia sa a fost vădit „curăţată” de pixul cenzurator al preşedintelui – cu acordul principalilor participanţi – de numele odiosului Goma…). Pentru o mai corectă expunere a faptelor – care alta, decât una cronologică? – voi cita mai întâi din Jurnalul de iarnă din februarie-martie 1977 inclus în volumul meu de mărturii Culoarea curcubeului – re-re-repet: cel trimis la topit de Liiceanu, fără ca vreunul dintre prietenii mei de atunci (printre ei: Zamfirescu, Andreescu, Vianu) să se fi măcar mirat, necum protestat… Voi reproduce apoi „adevărul” impus de INMER, de Zamfirescu, de Andreescu, de I. Vianu şi de Paraschiv, cel abuzat-cenzurat de intelectualii de vârf ai României, nemulţumiţi de istoria-cum-a-fost-ea, de aceea au încercat să re-scrie ei cu mâna lor istoria-cum-le-ar-plăcea-lor-să-fi-fost. Aşadar, citez din Culoarea curcubeului (Editura Polirom, 2005, pag. 59, continuarea notaţiei din 18 februarie 1977):