O istorie trăită

Deşi scriu într-un număr aniversar, n-am să pun apă de trandafir în călimară. Ar însemna să falsific cu bună-ştiinţă, prin omitere, o istorie care şi aşa este destul de fragilă în oglinda literaturii memorialistice.
 
Nu există scriitor fără operă şi nu există operă dacă rămâne necunoscută. Lectura în cenaclu, sau chiar cu mai mult public (pe vremea aceea în cluburi muncitoreşti şi în cămine culturale de la sate) nu este niciodată suficientă pentru ca autorul să intre în circuit.
Încă mai înainte de a se grupa într-o organizaţie oficializată – Cenaclul Literar Liviu Rebreanu – scriitorii piteşteni îşi doreau o revistă literară care să fie rampa lor de lansare.
Dar nici intervenţiile impetuoase şi impertinente ale lui Tudor Diaconu, cel mai dinamic dintre ei, nici cele revendicative ale lui Ion N. Voiculescu, nici cele diplomatice ale lui Aurel Popescu, nici cele abile ale Ludmilei Ghiţescu nu obţineau mai mult decât promisiuni mereu neonorate. Aşa că nu le rămânea decât şansa gazetelor de perete, montajelor literare, textelor de brigăzi artistice de agitaţie, culegerilor de la Casa Creaţiei şi publicării spontane în presa locală. Astfel spus, condiţii de anonimat.
În ceea ce mă priveşte, eram situat ceva mai bine. Publicasem în revistele Luceafărul, Gazeta Literară, Viaţa Românească şi în Orizontul Timişorean, se scrisese destul de mult despre mine, primisem premiul revistei Luceafărul, o distincţie importantă pe vremea aceea, de care mai au mai beneficiat Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu… Dar, de cinci ani de zile, eram îngropat în şantierul hidrocentralei de pe Argeş. Unde fusesem împins de secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean de Partid, Gheorghe Năstase, cu intenţia de a scrie epopeea acestei nemaipomenite lucrări.
Aş fi putut să ies de acolo cu un roman zguduitor: o lume pestriţă într-o condiţie umană mizerabilă… Eroii mei de epopee se îmbătau de câte ori ieşeau de sub pământ, se băteau în pumni, se tăiau în cuţite. Dormeau cu schimbul în dormitoare comune, cu paturi suprapuse şi ţărână pe cearceafuri, îşi uscau la soba cu lemne şi cărbuni salopetele şi obielele din cizmele de cauciuc, se spălau, când se spălau, la baia comună, jucau cărţi pe bani – alte motive de încăierare –, mureau în accidente sub pământ sau deasupra lui, turbau de dor de femei, îşi coseau salariile în căptuşeala hainelor, iar se îmbătau, iar se furau, iar se băteau şi totuşi ei mutau munţii, mutau râurile din albii, făceau o mare între munţi, şi iar se îmbătau, şi iar se furau, şi iar se băteau, şi iar mai făceau dragoste cu femei închipuite. Iar eu n-am fost în stare să scriu epopeea aceea care se voia să fie un marş triumfal al construcţiei socialiste. Cred că cel care m-a înţeles şi m-a ajutat să ies de acolo, propunându-mă şi susţinându-mă să fiu ales în redacţie, a fost profesorul Augustin Z.N. Pop.
Cum nu mai era loc în schema ziarului de şantier, s-a procedat la un artificiu şi anume să fiu încadrat director de club, dar să-mi desfăşor activitatea în redacţie. Însă, cum acolo exista cu adevărat un club fără director, cei care conduceau treburile la nivel local mi l-au dat în primire, ziceau, în mod provizoriu, iar eu n-am făcut mofturi. În afară de munca la ziar mai trebuia să asigur spectacole, cel puţin o dată pe săptămână, la cantinele tuturor şantierelor răspândite prin munţi, cu echipe şi solişti, cântăreţi, dansatori, recitatori, cu tarafuri şi fanfare, cu teatru, chiar de păpuşi şi marionete. Care trebuiau înfiinţate şi pregătite în nenumărate repetiţii… Mai scrie dacă ai când…
Mă bucuram însă că pot să-mi public confraţii în paginile ziarului nostru de şantier. Aici întâlnim, de-a lungul timpului, începuturi literare ale lui Dumitru M. Ion, Elisabeta Novac, Ion Popa-Argeşanu, Emil Simescu – colaboratori statornici mai apoi ai revistei Argeş.
După ce a venit Ceauşescu la putere, scriitorii piteşteni au crezut că-l pot prinde pe Dumnezeu de-un picior şi au căşunat pe bătrâna poetă Maria Constantinescu să-l abordeze pe secretarul general al partidului, care-şi făcuse ucenicia de cizmar la Piteşti, în acelaşi atelier cu soţul său. Dar toate memoriile şi cererile de audienţă au rămas fără răspuns. Fie că mesajele nu ajungeau unde trebuie, fie că înaltul personaj nu vrea să-şi mai aducă aminte de acele vremuri, când se pregătea pentru o profesie cinstită.

Început de drum

 Însă începuse un simulacru de dezgheţ, când noua putere avea nevoie s-o compromit pe cea dinainte.
Un mic răgaz între ,,Obsedantul deceniu” şi demenţialele decenii care au urmat. Apar reviste cu profil cultural la Oradea, la Constanţa, la Bacău şi, bineînţeles, la Piteşti.
Trebuie să spunem de la început că cea de la Piteşti s-a pritocit în mediul universitar, lucru privit cu ostentaţie de scriitorii locali. Nici unul dintre cei care se luptaseră ani de-a rândul pentru aşa ceva nu este chemat să facă parte din noua formaţie. Redactor-şef este numit (nu ales, cum ar fi vrut ei) un tânăr universitar, fost profesor la un liceu din Braşov – Rupea, mi se pare –, adus de Gheorghe Năstase, care lucrase şi acolo în propagandă. Deşi părea cam infatuat, era extrem de politicos, cu o voinţă şi o putere de muncă ieşite din comun şi cât se poate de capabil.
A mai sosit şi Al. Cerna-Rădulescu, scos dintr-o tipografie a Patriarhiei, pentru postul de secretar de redacţie. În rest, profesorii universitari Şerban Cioculescu, membru al Academiei Române, Gabriel Ţepelea, Augustin Z.N. Pop, Gheorghe Vrabie, Marin Mocanu… Am mai fost chemat şi eu din şantier, Dan Biţică, de la ziarul Secera şi ciocanul, şi Octavian Pârvulescu, cules, chiar aşa, de pe stradă, pentru că el era marele boem al oraşului, care nu vrea să lucreze nicăieri unde era vorba de disciplină şi subordonare. Dar, oricum, nici unul dintre noi nu a avut un rol major în luarea deciziilor. Dezbaterile importante aveau loc fie la Institutul de Învăţământ Superior, fie în casa din Bucureşti a profesorului Gabriel Ţepelea. Pentru treburile curente ne înghesuiam într-o cămăruţă cedată de Casa Corpului Didactic. Iar treburile curente pentru noi, eu şi Dan Biţică, mai însemnau aşteptări lungi la spaţiul locativ pentru formalităţile de obţinere a unui sediu, la poştă – pentru instalarea unui post de telefon, la controlul presei, la tipografie… Şi nenumărate asemenea, prevăzute şi neprevăzute, pentru care Octav nu avea nici un apetit.
O casă pentru sediu, pe strada Justiţiei, cu parter şi demisol. Repede cu ea în renovare. Zidari, instalatori, zugravi, parchetari, fără nici un chef de lucru, care trebuia stimulaţi în fiecare zi, bineînţeles, de domnul Biţică şi de mine, şi nu cu vorbe goale.
Dispare Octav Pârvulescu, dar echipa se îmbogăţeşte cu Baruţu T. Arghezi, o condiţie pentru colaborarea marelui poet, tatăl său, care încă pentru primul număr ne-a trimis o tabletă şi ne-a promis reluarea Biletelor de papagal, în revista noastră. Şi cu un domn cu aer de comis-voiajor, Vili Firoiu, care s-a şi apucat să scormonească sursele de publicitate.
Intrăm şi noi în joc, pentru alcătuirea numărului de probă. Suntem dominaţi de universitari, dar nu ezităm să ne susţinem punctele de vedere. Toate şedinţele de redacţie se desfăşoară la un înalt nivel intelectual. Avem de învăţat, ne cizelăm din mers, ne simţim minunat. Însă noi, localnicii, mai avem o misiune, încă foarte dificilă, şi anume, trebuie să câştigăm încrederea sau măcar să potolim furia unor scriitori autohtoni. Care, neavând acces la elite, bat în noi, cei care am fost de-ai lor, clasificaţi acum drept trădători. În acelaşi timp, plouă cu sesizări şi reclamaţii, cele mai multe anonime, la toate nivelurile: Gabriel Ţepelea a fost ţărănist şi deţinut politic, Cerna-Rădulescu – legionar înfocat (semna chiar cu pseudonimul Pistol în presa verde), Z.N. Pop era apolitic, Şerban Cioculescu avea un trecut dubios, Baruţu Arghezi – un profesoraş de educaţie fizică şi sport care nu are ce căuta în cultură…
Iar unii îşi aduc chiar aminte de excomunicarea poetului de la Mărţişor şi citează broşura infamă a lui Sorin Toma Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Soluţia de readucere la tăcere ar fi să-i publicăm masiv încă din primul număr. Dar, desigur că nici o revistă nu poate să apară aşa. De altfel, aveam un portofoliu destul de bogat pentru încă cel puţin trei numere. Însă, pentru fiecare material în parte, apoi pe pagini, pe capitole, pe revista întreagă, se cer nenumărate aprobări. Mihail Diaconescu face aproape zilnic naveta la Bucureşti, ca să le obţină; noi – pe cele de la partid şi de la controlul presei din localitate.
Adevărul este că, la un moment dat, am fi cedat cu toţii, şi în primul rând universitarii, dacă n-ar fi fost Diaconescu atât de hotărât, de dârz şi de încăpăţânat.

Botezul

În sfârşit, primul număr gata de tipar, căruia i s-a schimbat numele, peste noapte, din Meşterul Manole, în Argeş. Mă împotrivesc cu argumente pe care le cred eu imbatabile (existau nenumărate firme cu acest nume, de la hotelul din centrul oraşului, până la o întreprindere de colectare a deşeurilor), dar cine să mă asculte?
Nu încap în caseta redacţională, unde sunt îndesaţi o mulţime de directori de întreprinderi, din motive de susţinere financiară. Dar nu mă simt marginalizat, însă faptul îl contrariază pe profesorul Z.N. Pop, care avea pentru mine o deosebită afecţiune. (Ceva mai devreme mă solicitase pentru Institut, elaborasem chiar cinci prelegeri de istoria literaturii române vechi, dar cunoscându-mi viitorii colegi, cu mult mai tineri şi mai bine pregătiţi, mi-am dat seama ce mari eforturi mi-ar trebui ca să-i prind din urmă şi, poate, mi-ar fi imposibil să-i depăşesc, aşa că am dat bir cu fugiţii). Mi se repartizase, în principiu, sectorul proză şi reportaj, iar lui Octav Pârvulescu poezia. Numai că el a rămas pe dinafară încă de la primul număr…
În sfârşit, iată-ne pe piaţă, în iunie 1966. Cu un număr dens, cu multe colaborări foarte valoroase, deschis cu o tabletă a lui Arghezi, La izvorul lui… Printre semnăturile de prestigiu: Şerban Cioculescu, Gabriel Ţepelea, Z.N. Pop, Petre Mihai Gorcea, strecurată şi a lui Sergiu Nicolaescu (singurul dintre noi prezent în revistă de la începutul la sfârşitul ei din primii ani ai tranziţiei). Dintre propunerile mele au răzbit câte o poezie a Elisavetei Novac şi ale lui Mircea Meleşteu şi o fabulă a fostului meu profesor de la Găeşti, Aurel Iordache. Dar, ca şi când nu ar fi fost de ajuns, relaţiile încordate cu scriitorii piteşteni din afara redacţiei, mi s-au pus paie pe foc printr-o recenzie la cartea mea Sile Voiajorul, în care semnatarul, Mihai Ştefănescu, mă declara „satiric şi analist în acelaşi timp, cu o carte în care se împletesc absurdul şi fantasticul”, ,,o ştiinţă a demontării comportamentelor aparent inofensive, prin prezentare hiperbolică a trăsăturilor de caracter care îi configurează pe cei mutilaţi sufleteşte…“ …Păi, e clar, nu-i aşa?, că nu fac altceva în această redacţie decât să-mi urmăresc propriile interese, glăsuieşte gura târgului, de fapt o întoarcere pe dos a iniţiativei redactorului-şef, care este convins că trebuie să dovedim prin ceea ce facem că ne merităm locul în redacţie. Şi, peste toate, rubrica de proză se deschide cu o poveste a redactorului-şef şi cu una a mea, Gura leului (care mă emoţionează acum, când o recitesc).
În numărul 2 debutează noua serie a Biletelor de papagal. Ne simţim cu toţii în faţa unei mari victorii. Din Detroit (S.U.A.) – o colaborare a lui Valeriu Anania, acelaşi cu mitropolitul de azi, de la Cluj. Romulus Munteanu îl aduce în discuţie pe Urmuz. Personal, mă pot mulţumi cu Ion Lăncrăjan, Ileana Mălăncioiu, Traian Lungu – de la Râmnicu-Vâlcea, Damian Ureche – de la Timişoara, şi piteştenii Gheorghe Blăjan, Marin Radu Ene, George Cristea-Nicolescu şi Dumitru M. Ion. Dar cei din afară tot cârcotaşi rămân!
Şi lucrurile merg tot aşa, colaborări şi colaboratori de prestigiu, dar şi concesii fără de care nu am putea să existăm. Ne botezăm creştineşte însă nu ne putem lepăda de Satana. Pe efigie revista este în primul rând politică, apoi culturală. Pagini întregi de politică, pe care le facem pierdute printre rubrici interesante (Intersecţii – Baruţu Arghezi), cronici literare, muzicale, teatrale, de film, permanenţe (Gabriel Ţepelea şi Şerban Cioculescu). Suntem bine primiţi în ţară şi bine văzuţi de autorităţi. Însă dispar pe tăcute din casetă şi din pagini atât Dan Biţică, cât şi Augustin Z.N. Pop.

Personal, am dificultăţi tot mai mari: familia mi-a rămas pe şantierul din munţi, eu locuiam la ,,şerpărie”, o cameră întunecoasă, în subsolul actualului liceu de artă de azi, de lângă Primărie, cu alţi şapte-opt inşi, delegaţi din raioane sau din ţară, care aprindeau lumina la miezul nopţii, jucau table sau cărţi, făceau chefuri… Anunţ că, dacă nu primesc locuinţă, părăsesc redacţia. Puţin le pasă. Mă mai trezesc şi într-un conflict major cu redactorul-şef. În decembrie mă întorc pe şantier. Când am revenit, am găsit redacţia în alt sediu, pe Bulevardul Republicii, şi alţi colegi, printre care Doru Moţoc, Virginia şi Toma Biolan, Cornel Marcu, Vasile Ghiţescu, Ion Popovici, Dan Rotaru, Cleofila Badea (pe care nu am adus-o eu şi nu era rudă cu mine, cum afirmă Cezar Ivănescu în cartea sa). Fiecare cu povestea lui. A lui Dan Rotaru, printre cele mai senzaţionale: student la Iaşi, ne făcuse o vizită la redacţie şi ne lăsase câteva poezii care mie mi s-au părut cele mai bune din câte aveam la data aceea în portofoliu şi bineînţeles că le-am propus cu prioritate. Dar, tocmai când erau în pagină, am primit o înştiinţare, de fapt o circulară către toate redacţiile, că autorul este interzis la publicare, în urma participării la o manifestare huliganică. Redactorul-şef mi-a lăsat obligaţia să mă descurc. Am distrus adresa, fără s-o înregistrez, făcându-mă că nu am ştiut de existenţa ei, dar am stat multă vreme cu frica în sân, după apariţia în revista noastră a poetului indezirabil).
Acum iată-l chiar în redacţie. Nu este prea bine văzut, Mihail Diaconescu îl ia uneori la întrebări: ,,Domnule, ce fel de filosof eşti dumneata?”. Dar Dan Rotaru avea treabă cu poezia, nu cu filosofia, cu toate că terminase o facultate de profil. Ceea ce nu era de ajuns; de la un număr la altul, redactorul-şef se arăta tot mai nemulţumit de prestaţia lui. Băiatul chiar suferea şi era evident că se credea persecutat.
Dar nu-i întorc spatele ca să-i fac pe plac şefului. Dimpotrivă, îl găzduim la noi acasă, nopţi de-a rândul, pe el şi pe Laura, soţia lui, îi invităm la masa noastră, îi tratăm ca pe nişte rude apropiate… Cornel Marcu, fost jurist la Petrochimie, publică proză, i se joacă piese de teatru, cunoaşte chiar un fel de celebritate, este fericit pentru cei trei băieţi pe care îi are, dar se teme că ar putea să fie şantajat, sau chiar mai rău, pentru o pată în autobiografie, şi anume aceea că tatăl său, miner din Valea Jiului, ar fi cochetat puţin cu mişcarea legionară.
Bun coleg şi prieten cu Toma Biolan, ne îndemnăm la scris, ne citim manuscrisele, ni le comentăm. Împreună formăm grupul Pădureţilor, numit aşa pentru că venim cu toţii din mediul rural şi că aproape în fiecare zi ne petrecem câte o parte din timp în pădurea Trivale. Toma, fire sensibilă, dar şi hâtru, pus pe glume, are un nemaipomenit dar de a imita caricatural pe oricine. Scrie versuri, proză, epigrame, fabule, dar şi cugetări. Împărţea totul cu Virginia, soţia lui, şi munca, şi succesele, şi masa de la cantină pe un singur bon – de obicei, el ciorba, ea – felul doi, desertul revenind de fiecare dată doamnei.
Doru Moţoc era elementul stenic în colectivul nostru. Dacă Marcu era uneori defetist, descumpănit, chiar prăpăstios, dacă Biolan intra de multe ori în depresie, lui Doru nu-i păsa, sau se făcea că nu-i pasă, de nimic. Trecea cu zâmbetul pe buze şi cu o vorbă spusă în răspăr peste momentele cele mai dramatice. Curcan înfoiat în ograda teatrului, înconjurat de cele mai ademenitoare actriţe, un autentic Don Juan de malul Argeşului, până când i-a intrat în viaţă o tânără profesoară, frumoasă şi cu lipici, care i-a rămas soţie de viaţă până azi şi de-acum înainte.
Copil unic şi răsfăţat, dar bine cultivat, al unei familii de dascăli din Râmnicu-Vâlcea, cu înclinaţii artistice – tatăl său a jucat teatru chiar şi în primii ani ai senectuţii – scria drame, cu intruziuni comice şi satirice, şi proză – într-un stil inconfundabil, dar nici nu se da în sus de la poezia lirică.
,,Doctor de cuvinte bolnave”, Vasile Ghiţescu mai putea să fie numit şi ,,corectorul cel corect”. Avar, dar cinstit, nu a ezitat să-şi pună cariera în pericol la un moment dat, când i s-a cerut să scrie o declaraţie dictată împotriva unui coleg. Dintre profesorii săi, avea un adevărat cult pentru Şerban Cioculescu, dar nu-l agrea pe Augustin Z.N. Pop, care-l ameninţase cândva cu repetenţia. Preţuindu-l, un alt dascăl, Mihail Diaconescu, l-a scos din satul în care se înfundase, la o catedra de limba română, şi l-a adus în redacţie. A fost singurul care nu a aşteptat să i se repartizeze locuinţă şi şi-a cumpărat apartament. Are amintiri foarte colorate, dar, în loc să le strângă între coperte, le risipeşte în discursuri orale, de câte ori i se iveşte prilejul s-o facă.
Cu Mihai Golescu am lucrat puţin, dar numai noi am mai rămas să ne sugem existenţa din condei… În momentul de răscruce de atunci nu ştia dacă este mai bine să apuce pe drumul creaţiei literare sau să se afunde în ziaristică. Mi-a cerut sfatul. Eram şi mai sunt convins că ar fi putut fi un romancier de succes, dar l-am lăsat să hotărască singur. Şi a ales bine. Azi e, în aceeaşi măsură, om de presă şi de afaceri, bine aranjat. Nu are cărţi în rafturi, dar nici nu-l bate vântul pe la porţile sponsorilor. Patron care asigură pâinea mai multor persoane, în acelaşi timp un lider de opinie, este mai citit într-un an decât ar fi fost, altfel, într-o viaţă întreagă. La Mihail Diaconescu, al cărui student fusese, scria reportaje şi anchete foarte apreciate. Zestre care i-a rămas, trecând cu ea prin toate încercările şi ispitele.
Lui Ion Popovici, ardelean aşezat şi meticulos, în mod ciudat, îi plăcea să vorbească mult şi deşirat, oricând şi cu oricine, uitând de trecerea timpului. Era tipul povestitorului oral, care, dacă s-ar fi apucat să scrie, ar fi dat la iveală cărţi importante. Nu inventa poveşti, dar le spunea cu mult farmec pe cele reale, descoperindu-ne în ele semne pe care noi nu le pricepusem.
A fost singurul bucureştean dintre cei care au venit în redacţie care s-a stabilit definitiv în Piteşti, renunţând la buletinul de Capitală. Îi plăcea atât de mult oraşul încât se hotărâse să rămână aici pentru tot restul vieţii. De unde să ştie că acest ,,rest” va fi atât de scurt? Cum nu avea copii, eram cu toţii copiii lui. E drept că ne cam dădăcea, dar ne iubea şi avea pentru noi o grijă cu adevărat părintească. Parcă niciodată nu ne-am simţit atât de mult în familie. A fost unul dintre cei mai generoşi oameni pe care i-am cunoscut.
Fac loc aici unei întâmplări care mi s-a părut amuzantă la data aceea: ne-am trezit în redacţie cu o tânără şi frumoasă doamnă cu un copil în braţe, pe care pretindea că l-a conceput dintr-o relaţie cu Baruţu Arghezi, de la care aştepta să-l legitimeze. Dar ,,pârâtul” s-a făcut nevăzut. După ce a aşteptat cât a aşteptat, femeia a depus copilul pe biroul redactorului-şef, să se descurce cum o şti, şi a dispărut în neant. Ni s-a părut la toţi că fetiţa lăsată în seama redactorului-şef seamănă foarte bine cu prezumtivul tată, dar deocamdată l-am sfătuit pe domnul Popovici să anunţe Miliţia sau alte autorităţi în drept să rezolve poblema. Însă el şi-a chemat soţia de la muzeu, pe doamna Angela, şi, de comun acord, au hotărât să ia copilul acasă şi să-l înfieze. Şi cum îl legănau aşa pe braţe, de la unul la altul, cu multă duioşie, şi-a făcut apariţia cea care-l adusese, l-a înşfăcat şi a plecat eu el.
Nu ştim dacă mai înainte sau după această întâmplare au încercat să facă încă o faptă bună şi chiar au reuşit. Şi anume i-a adunat laolaltă pe istoricul şi muzeograful Vasile Novac şi pe poeta-profesoară Elisabeta Niţă, care sunt şi azi împreună.
În scurta sa trecere prin Piteşti, doamna Angela Popovici a lăsat urme de neşters. A lucrat la proiectarea şi execuţia actualului Muzeu Judeţean Argeş, în clădirea fostei Prefecturi, într-o concepţie modernă, unică în sud-estul european la acea vreme.
Îl găsisem pe domnul Popovici secretar de redacţie, dar, după plecarea lui Mihail Diaconescu la o catedră universitară din Germania, a asigurat interimatul conducerii revistei. Toate numerele din această perioadă poartă amprenta provizoratului şi improvizaţiilor. Cel puţin aşa vedeam lucrurile noi, cei dinăuntru. Iar cei din afară emiteau semnale că ne aflăm în pragul colapsului.
Dar, tocmai când credeam că putem să ieşim din criză, şeful nostru a fost destituit. Mai exact, conducerea a fost încredinţată cuplului Tomozei – Mugur, iar ,,nea Ion” s-a retras pe locul său, de secretar de redacţie. Însă noii manageri îl contactaseră pentru acest post pe Cerna-Rădulescu. Şi, ca să-i facă loc celui preferat, i-au cerut lui Ion Popovici să-şi caute un alt loc de muncă. Dar el nu ştia să facă nimic altceva… În urma unei discuţii aprinse, în care Tomozei îl somase să părăsească redacţia, a căzut în timp ce încerca să pornească motocicleta…

Tomozienii

Punct şi de la cap. Precum domnitorii fanarioţi, Tomozei era însoţit de suita lui.
Ilie Purcaru a venit cu faima reporterului de pe frontul din Vietnam, război pe care gurile rele spuneau că l-ar fi trăit mai mult în miros de alcool decât de praf de puşcă, între pereţii unei camere de hotel de lux. Chiar dacă aşa ar fi stat lucrurile, eu, totuşi, îl admiram.
În aparenţă delicat şi fragil la trup, era în stare de eforturi considerabile, putând să scrie fără întrerupere zile şi nopţi hectare întregi de hârtie şi ţinând la tăvăleală şi la băutură. N-a lipsit mult ca răsunătoarele lui succese jurnalistice să ucidă poetul suav care a fost. Dar recuperarea lui lirică a fost încă un motiv ca Gheorghe Tomozei să-l simtă ca pe un spin în coastă…
Cezar Ivănescu, figură de hatman de cazaci, un Taras Bulba fără mustăţi, personalitate inconfundabilă, nu s-a lăsat prins în lesă şi, la un moment dat, Tomozei a avut impresia că-i muşcă mâna care ar fi trebuit sărutată. Dar de ce se temea mai mult nu a fost scutit, pentru că, după ce a fost dat afară de la redacţie, Cezar a depăşit cu mult pe cel care a vrut să-i fie mentor şi binefăcător.
Cea mai de seamă admiratoare a lui Cezar era consoarta lui, doamna Maria, profesoară de franceză pe care şi-a ales-o pentru dimensiunile sale apreciabile, la momentul când îi plăcea ,,femeia multă”. Atât de credincioasă, de protectoare, de mămoasă, încât sta pe un scaun în faţa uşii citind sau corectând teze, de veghe, să nu tulbure cineva liniştea poetului care dezbătea probleme artistice cu actriţa Dora Cherteş în cămăruţa lor amenajată în podul redacţiei. Împreună l-au tradus pe cel mai controversat scriitor francez de după război, ,,colaboraţionistul” Celine.
Dan Cristea era cel mai echilibrat dintre noi, rătăcit parcă într-o lume de semi-ospiciu. Un critic literar din soiul cerebralilor, care nu lua foc şi nu scăpăra scântei nici de entuziasm şi nici de dispreţ în cronicile sale. Cum nu agrea nici excesele de anturaj a căzut destul de repede în dizgraţie.
Florin Mugur a fost, fără îndoială, piesa fundamentală în angrenajul redacţiei. Îi dădea de multă vreme târcoale, venind în audienţă la secretarul cu propaganda, Gheorghe Năstase, cu cizmele de cauciuc pline de noroi de pe uliţele satului Cobia, în care fusese aruncat profesor de limba română. Ajutat şi de doamna Raşela, fostă coafeză, trecută prin lagărele morţii, modestă profesoară de filosofie la Institutul de Învăţământ Superior, prima soţie a şefului propagandei argeşene, dar şi accepat de Tomozei în echipa lui, şi-a luat în redacţie locul pe care îl merita pe deplin. Redactorul-şef era cel care arăta cu degetul, iar adjunctul executa zelos, dar şi cu iniţiativă, tot ce trebuia făcut temeinic. Cuplul Tomozei-Mugur a funcţionat cu rezultate excelente până când, ca să vorbesc în termeni de parabolă, fostul evreu rătăcitor nu a mai putut să suporte tirania ţiganului ajuns împărat.
După plecarea lui Mugur corabia a început să ia apă, iar căpitanului i-a scăpat cârma din mână.

Palatul lui Tom

Şi făcu acest Gheorghe Tomozei dintr-o colibă un adevărat palat. A fost perioada romantică a revistei. Pentru că un personaj romantic a fost şi conducătorul ei. Tom, cum îi spuneau cei care aveau interesul să-i câştige simpatia, avea în plămada lui ceva fermenţi din aluatul titanilor, demiurgilor, damnaţilor, mesianicilor, satanicilor, giganţilor, căutătorilor de absolut, maniacilor, în sfârşit, personajelor de excepţie ale literaturii romantice.
Aflându-se în suferinţă cumplită că nu este considerat cel mai bun poet, măcar al timpului său, a avut ambiţia să fie cel mai vestit făcător de reviste. Şi a reuşit. Dar cu ce preţ?
Gheorghe Tomozei a fost un fel de Meşterul Manole, care, pentru opera sa, nu a ezitat să-şi sacrifice ,,meşteri mari, calfe şi zidari”. Dar chiar şi pe sine. În visul lui nebun de glorie absolută, ameţit de beţia succeselor, căutând chiar imposibilul, cum nu putea, totuşi, să spargă toate plafoanele, dar nici să accepte plafonarea, trebuia să fie cineva de vină. Convins că nu are coechipieri care să se ridice la nivelul aspiraţiilor sale, se simţea din ce în ce mai ignorat, mai izolat, mai frustrat, mai însingurat. De aici nu a lipsit mult până să-şi imagineze că se ţes în jurul său comploturi după comploturi, pe care trebuie să le înăbuşe din faşă. Îşi schimba redactorii ca pe caii de poştă, priceput geambaş în alegerea lor, dar nepriceput surugiu. I-a aruncat mai întâi pe toţi cei găsiţi aici, Popovici, Marcu, Biolan, Ioniţă (păstrându-l până la sfârşit pe cel mai abil dintre ei, Dan Rotaru). Apoi le-a făcut vânt, rând pe rând, celor recrutaţi chiar de el – Ilie Purcaru, Cezar Ivănescu, Dan Cristea, Ileana Mălăncioiu şi toţi ceilalţi chiar şi lui Florin Mugur.
Până într-o zi când cel care venise pe caii mari în Piteşti a fost alungat la rândul său, părăsind redacţia umilit şi cu bolovanul unui proces financiar atârnat de gât. Spre deosebire de Florin Mugur, care s-a recuperat la Cartea Românească, în aprecierea lui Marin Preda, Tomozei nu s-a mai refăcut până la lovitura de graţie dată de Cezar Ivănescu, în serialul său din Adevărul literar şi artistic, reluat, puţin adaptat, în cartea sa Timpul asasinilor. Dar rămânea în urma lui o revistă care cunoscuse o adevărată perioadă de glorie, pagină de neşters din istoria presei culturale româneşti.
Despre ce a urmat după aceste întâmplări pun condeiul în cui.
Dar nu pot însă să dau uitării contribuţia mea, zic eu, esenţială, la reapariţia actualei serii a revistei şi nici la instalarea la conducerea ei a lui Mihail Diaconescu şi apoi a lui Jean Dumitraşcu. N-au decât s-o facă alţii. Eu sunt mulţumit că mai pot să fac parte din orchestră. Aşa după cum m-am obişnuit şi după puterile mele, nici solist, nici vioara întâi. Şi că de acolo, din fundal, îmi împletesc vocea cu a celorlalţi care cântă la această aniversare a revistei La Mulţi Ani!, Mulţi ani trăiască!