Volumul bibliofil Puţin mai mult, Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident, semnat de Carolina Ilica şi ilustrat cu inspiraţie de Mircia Dumitrescu, ne propune poezie veche şi nouă într-o formulă deloc întâmplătoare pentru că vizează fluxul creator liber ce deconstruieşte rigiditatea unor vârste fixate artificial. Prefaţa, alcătuită de Theodor Codreanu cu precizia scrimerului care ţinteşte fără reproş punctele cheie ale unui material critic imens care a fost scris de-a lungul vremii despre autoare, este un bun prilej pentru observaţia că există două feluri de prezentare a unei cărţi: unul sec, bazat pe o relaţie cordială cu textul, convenţional, iar altul fertil, creat cu dragă inimă şi care reuşeşte să pregătească foarte bine cititorul, conducându-l şi orientându-l în labirintul cărţii, cum este şi exemplul de faţă.
 Carolina Ilica a trecut cu succes peste rigoarea criticii anilor ’70, fiind de atunci în vizorul analiştilor de specialitate şi al colegilor de breaslă – un Orfeu-androgin – menit să cânte: „Nu ştiu decât să cânt aici, pe lume (De altceva nu-s bună de nimic?)/Şi-n loc de-averi: doar nume şi prenume,/Unul mai mare, celălalt mai mic”//(Puţin mai mult). Este una dintre puţinele poete care nu s-au lăsat contaminate de paradigma estetică a ’80-iştilor preferând, în mod consecvent, o marcă lirică personală. Se întâlneşte, în acest sens, în geografia spirituală a poeziei contemporane cu Doina Ioanid, ambele neputând fi ancorate în sintaxa literară generaţionistă.
Opţiunea antologării este una cronologică: poeme ale trecutului, ale prezentului şi ale viitorului, argument destinal pentru dovedirea dozării generoase a energiilor creatoare proprii. Theodor Codreanu are o excelentă viziune: „Mie, prezentul volum Puţin mai mult îmi lasă tulburătoarea impresie a voinţei de a construi o coloană brâncuşiană din 55 de module care transcend stricta cifră aniversară chiar în sensul titlului, arătând acea scară spre cer în 55 de trepte spre  zonele de transparenţă ale fiinţei. Sunt 55, dar vor fi infinite. O asemenea viziune poetică trebuia să aibă o „artă poetică” pe măsură, căci poemul dublu Puţin mai mult plasează eul liric dincolo de poemele încapsulate în cuvinte, dat fiind că acestea sunt doar fragmentare şi slabe recuperări din poemele nescrise, ci numai visate, pe care numai Dumnezeu le va fi împărtăşit: «În biblioteca inimii Tale»… E ceea ce aş putea numi o poezie oximoronică, întotdeauna dublă, deoarece poemul îşi are o umbră a lui, neputând şti niciodată care e poezia de aici şi care poezia din vis”.
Pentru Carolina Ilica poezia este o problemă ontologică, ea fiind o eseniană care nu zăboveşte în angoasele fiinţei, mai mult are darul de a se smulge biruitoare dintre acestea şi de a păşi, solar şi sonor, extrăgând din zăcămintele de graţie preexistente în întruchiparea sa antropologică poezie pură. Aşază această poezie pe soclul inocenţei în spiritul cercului tot mai restrâns al creatorilor de sacru. Reverberaţiile sale lirice coboară pe axa verticală (istorică): Radu Cârneci – Ioan Alexandru – Şt. Aug. Doinaş – Nichita Stănescu – Lucian Blaga. Cartea este o pledoarie culturală, estetică şi sensibilă pentru o lume transparentă, armonioasă, rafinată, singura culpă pe care o are autoarea fiind aviditatea de a trăi. Fie că îşi reface traseul biografic, fie că revalorizează anumite întâmplări, fie că apelează la mecanismele sugestiei sau la plăsmuirile fanteziei, găsim la Carolina Ilica toate avatarurile feminităţii. Citind-o, ai senzaţia ieşirii într-o câmpie de primăvară târzie, unde întins pe iarbă sau rezemat la umbra unui copac încerci exerciţii de imaginaţie în vederea reordonării lumii, nostalgică ea însăşi după echilibrul pierdut. Verdele în poezia Carolinei Ilica încă germinează, indiferent de anotimpuri sau de vârste; şi indiferent cum este întoarsă clepsidra viaţă-moarte: „Nu mai e mult şi o să crească iarbă/Şi peste pieptul meu, îmi spuse, frânt./Şi-n nări îmi năvăli miros de iarbă,/Dar, mai întai, de reavăn din pământ.//Mă şi vedeam în locul lui, cu perna/Ţărânii moi crescându-mi peste piept./Sub ceafă cu bărbia-n sus, tot perna:/Ţărânii tari în care să-l aştept.//Când va ploua, să-mi pară că m-ar plânge?/De-o plânge, să îmi pară c-ar ploua?/Ori el şi ploaia, în duet, vor  plânge,/Umflând ca pe-o sămânţă carnea mea”.//(Bocet).
Autoarea are privilegiul limbajului firesc, fluid, care se strecoară asemenea unui izvor grăbit şi limpede spre interioarele percepţiei celorlalţi. Ştie să evite ipostazele auctoriale narcisiste, orgoliile textuale, epatările lingvistice, complicaţiile multiple şi inutile cu care ne-a obişnuit, în defavoarea sa, lirica post(modernităţii). Limbajul ales funcţionează axiologic ca o detaşare  textuală, ca un triumf al libertăţii de expresie fără frontiere, iar sintagmele se coagulează într-o marcă stilistică ce va purta numele autoarei şi va convieţui uşor cu oricare modă literară. Textele din prezenta antologie de autor au transparenţă, au (uneori) epică semnificativă, au mesaj simţual şi meditativ, dar ceea ce oferă o notă aparte este memoria secretă a textelor-poeme, poeta fiind  permanenta însoţitoare a poeziei oricărei clipe trăite, însuşite, graţie zestrei genetice ce o predispune valorilor estetizante: „Vag şi rar am putut recupera/spuma unui epitet,/cochilia unei metafore,/valul unui vers./Imperfecte, însă,/ca orice amintire”.//(Puţin mai mult, poem dublu). Autoarea însoţeşte poezia lumii, ca o gheişă, confirmându-ne ideea lui Al. Paleologu că numai literatura e o realitate efectivă, aceea care a trecut prin imaginaţia unui scriitor. Aceste mesaje/semnale/semne ale experienţei trăite lasă, în simultaneitate, loc pentru vizibilitatea staturii spirituale complete şi autentice a poetei. Explorările în regnul vegetal şi aplecarea protectoare spre fiinţa animală dau, de asemenea, măsura unei demnităţi ontologice ireproşabile: „Tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii, tată/Nechezatul lor mă taie, fulgerând ca o rindea/Doar în coama lor crescută cât o iarbă vinovată/Îndrăznii să plâng, prunceşte, moartea mirilor de nea”.//(Pădureanca) sau „Şi e atâta plăpândeţe/În nou-născuţii ghiocei,/De parcă i-a moşit zăpada./Iar Duhul Sfânt răsuflă-ei”.// (Ghiocei). Autoarea probează ceea ce o altă poetă (Nora Iuga) afirma: „tot ce iubim prea mult, devine calofil”.
În esenţă, poezia Carolinei Ilica este o reverenţă în faţa vieţii. Numai cine a ascultat-o rostindu-şi creaţia poate spune că a văzut raţiunea de a fi a poeziei.