Mă pregăteam de o călătorie importantă. Am aruncat ochii roată prin casă – totul era la locul lui, valizele erau aliniate, strălucind de pofta călătoriei. Lăsam în urmă un loc în perfectă stare pe care nu-l puteam feri însă de praful şi icterul timpului. În ultimă instanţă, părăseam o amintire şi plecam după un vis. Oscilam între cauză şi efect. Miraje geografice.
Totuşi nu simţeam pacea lucrului împlinit. În buna mea casă logică rămăsese ceva nearanjat. După o luptă de câteva ceasuri cu un lapsus stăruitor, după revederi de liste şi goane prin lianele arborilor raţiunii, am înţeles că frământul venea de la romanul Zâmbetul. Portret al ţărmului la asfinţit al lui Liviu Cangeopol. Mai multe pagini de notiţe aşteptau într-o dezordine inacceptabilă o oarecare tocmeală. Deşi eram presat de timp, a început să mă stăpânească obsedant un gând ale cărui faţete îmi spuneau că şi critica unei cărţi poate avea ceva din facerea unei valize, că ideile şi conceptele pot fi împachetate şi puse în compartimente separate, că există lucruri utile, intime în orice carte şi altele pleziriste, că ar trebui amintită de o aromă unică a fiecărei valize şi că de fapt ce e o carte dacă nu o valiză de cuvinte, un pachet de idei, o pungă de concepte. Conţinutul operei. Conţinutul valizei.
Aceste consideraţii de călător… printre cuvinte nu ar fi fost provocate dacă nu mi-aş fi reamintit natura voiajeră a eroului principal, Filip Mircea, din cartea lui Cangeopol. Între notiţe, una sugera necesitatea mai multor perspective – cu care am încercat să operez în castelul meu cu propoziţii de joc critice – una psihologică, de care ţine în ultima instanţă şi mobilul călătoriei, una filosofică, deoarece este vehiculată aici o suită de idei uşor de ridicat la nivel ontologic, una arhitecturală şi o altă perspectivă literară.