I s-a dat un câmp cu pietre, bolovani de pietre şi o daltă, într-un ţinut uitat undeva lângă Râmnicul Sărat. (Una lume a stabilit că în zonă puteau fi doar bolovani de sare). Apoi i s-a spus:
„E pădurea ta, dă-i suflet!”
Nu s-a dat îndărăt, şi-a luat dalta şi a început să cioplească poeme. Şi-a zdrelit sufletul de colţurile cuvintelor, i-au trecut aşchii pe la urechi, sângele i s-a scurs din degete, dar ea cu cerbicie a continuat să cioplească. Lucrul trebuia bine făcut.
„Cine s-ar putea îndrăgosti/ de un scelerat/ proclamându-se rege/ peste tomurile puhave, trândave, laşe/ un rege strigând lumii cu disperare/ vreau un poem, un poem adevărat/ dau un regat pentru un poem” (Dreptatea învingătorului).
Nu e deloc uşor să ciopleşti poemul, să-i dai forma care să te reprezinte, nu-l poţi găsi din întâmplare aşa cum doreşti, „cu un ţăruş  înfipt în inimă”.
Dialogul constant cu himera, ţine poeta mereu în stare de graţie:
„Mă urmărea spărgând stelele/ poemul era în cer/ eu eram pe pământ/ am făcut schimb de locuri/ pentru o noapte şi-o zi” (Proba deposedării). Sau :
„Să fi pregătită, îmi spune/ trăiască moartea să strigi/ sirenelor de pe stânci/ sprijinind cerul cu ţipătul, cu spinarea/ când în aer miroase a poem/ să nu aştepţi ajutor, nici amânare/ să fii pregătită/ pe pământ, în aer, pe mare/ mai bine înfricoşătoare decât înfricoşată/ înarmează-te cu literele negre tipărite pe/ trup/ şi în măruntaie, aprinde torţa…” (Vae Soli !).
În încercarea sa, îngerul o însoţeşte ca o călăuza statornică:
„Sânge, sudoare şi lacrimi îmi cere îngerul/ târându-mă de funie/ prin deşertul unei picături de cerneală/ scurgându-se din cotorul unei cărţi de /aramă/ Sunt o carte/ îmbrăcată în piele de om” (Pars pro toto).
Oricui i se poate întâmpla, pentru câteva clipe să evadeze din încleştare, să se liniştească, să-şi ia o pauză şi să respire, dar obsesiile revin dominatoare, i se întâmplă şi poetei:
„Vântul trece pe lângă/ adăpostul femeilor maltratate/ ele mor râzând/ pe gardul înalt cu colţi de fier/ au pus cerul cu stelele la uscat/ vine femeia nopţii/ tocurile ei ascuţite/ se înfig sacadat/ în carnea trotuarului/ vântul trece prin părul ce-i ascunde faţa surâzătoare/ îi fură mica poşetă cu rujul maron/ îi trage trotuarul de sub picioare/ rulează iarba/ sub care se zbenguie peştii…” (Oricui i se poate întâmpla).
În partea a doua (Ora et labora) lucrarea pare că se înseninează, liniile sunt precis conturate, poeta e stăpână pe mişcările ei, spaţiul devine mai larg şi capătă profunzime.
Şi dacă începutul cărţii (Vae soli!) se alcătuieşte din mici piese şlefuite, oglindind disparat poemul, variaţiuni pe aceeaşi temă a artei poetice, obositoare prin densitatea alăturării, fie şi măcar ca tehnică repetitivă a construcţiei, – ansamblul riscă să scadă cumva din strălucirea metaforelor – poeta simte şi se opreşte la timp, dezvăluind o nouă stare poetică.
Se deschide un nou capitol al libertăţii ce nu-şi mai asumă zona demonstrativă, poeta şi-a însuşit arta poemului şi e liberă să-i trădeze canoanele, este victoria ei şi dreptatea de totdeauna a învingătorului.
„Eram în piaţa cu oameni liberi/ cu cel pentru care/ băteau clopotele/ oh, libertatea cu arma ei/ credincioasă până la capăt/ drumurile ducând spre ele însele// pescăruşi singuratici aterizau la punct fix/ inima fiecăruia ardea/ odată cu celelalte lucruri/ şi el alerga/ cu o săgeată înfiptă în piept/ iertându-mă că nu bănuiam nimic/ risipitoare până la saţiu/ aproape că l-am atins/ printre crăpăturile întunericului…”
Las plăcerea cititorului să descopere o densitate a poemelor care, cu siguranţă, emană o impresionantă forţă artistică, adăugând un singur poem:
„Mâncăm la aceeaşi masă/ dormim în acelaşi pat/ pe lună nouă pleacă de-acasă/ afundându-se într-o văgăună/ se reîntoarce în zori/ înfrigurat, duhnind a război/ îmi pune pe raft câteva bancnote/ într-un plic/ nu-l deschid/ lasă, lumea mai are încă de ispăşit/ să nu-i judecăm pe îngeri/ cum se salvează/ lasă, poate vin alte vremuri…”
Cu siguranţă, Victoria Milescu, cu o pădure de cărţi în spate, ar merita mai multă aplecare din partea criticilor adevăraţi. (mai sunt ?…)
 
* Victoria Milescu, Editura RAFET, 2010