Universul poetic evocat este al copilăriei petrecute într-un topos mitic, în care amintirile devin un adevărat paradis unde poeta se refugiază din cotidianul meschin. În acest univers, totul pare ca la începutul lumii, fiecare lucru este la locul lui, aşa cum spune şi titlul poeziei cu care se deschide volumul: Toate sunt la locul lor. „Fiecare scăunel cu trei picioare,/ oalele de lut afumate,/…leagănul sub formă de copaie/ atârnând de grindă./Toate sunt la locul lor şi acum,/în căsuţa aceea,/stând cuminţi,…”
„Scaunul cu trei picioare” este un simbol încărcat de adânci semnificaţii. Numărul picioarelor ne duce cu gândul la cele trei generaţii evocate: străbuni, bunici şi părinţi – toţi au stat cândva pe aceleaşi scăunele cu trei picioare. S-ar părea că poeta are o viziune elevată: toate lucrurile din copilărie au rămas neclintite. Chiar şi lingura care „Nu cobora niciodată în apele clocotind ale oalelor”.
Pe de altă parte, meditaţia elegiacă a poetei are ca temă timpul în ipostaza horaţiană: „Eheu! fugaces laburtum anni”, precum şi motivul „carpe diem”.
„De la fusul bunicii am învăţat să dansez,/ învârtidu-mă atât de uşor,/din caierul ei/au pornit toate visele mele”… (Învârtindu-mă atât de uşor). Sau: „Am găsit un fus într-o ladă/Îl ştiam de pe vremuri când eram copil,”… (Fusul)
De remarcat că peisajul nu e subiect al unei descrieri, ci prilej de meditaţie asupra unei stări sufleteşti. Uneori meditaţia e senin-nostalgică: „Stăteam adesea/în carul/ uitat în grădină./Acolo mă-nconjurau/ploile cântate ale greierilor,/ ascunzând/locul vechi al carului” (Carul uitat).
 Sau: „Îmi amintesc/cum de fiecare dată,/atunci când mâncam o piersică,/păstram sâmburele/de un cărămiziu aprins”.
Este într-adevăr o meditaţie senin-nostalgică pe tema „trecerii”.
Sau: „ În fiecare vară/întorceam de pe o parte pe alta dovlecii,/ca soarele să cadă peste ochii lor”… (Pleoape albe, pleoape verzi)
În acest univers reînviat cu ajutorul amintirilor este prezentat în imagini vizuale şi în tonuri calde, menite să reconstruiască acest leagăn al copilăriei, unde se poate regăsi pe sine, dar şi cititorul sensibil se poate întoarce în acest paradis, exclamând: „Eheu! fugaces labuntur anni”.
Încercând o interpretare empatică a poeziilor la care ne referim ale poetei Cristina Onofre, putem afirma că starea sufletească pe care o emană aceste creaţii este o linişte calmă, o stare elevată de reculegere şi de regăsire a echilibrului sufletesc. Poeziile au un ritm interior, bine ales de poetă, acesta fiind potrivit pentru a exprima „mişcările lirice ale sufletului, ondulaţiile reveriei”, (Vl. Streinu), eul liric al poetei.
„Stăteam adesea lângă bunica mea/şi-i priveam salba care-i înconjura gâtul/cu câţiva bănuţi de aur. (Războiul) Sau: „Lacrima mea călătoare/ printre coline/acolo unde copilăria mea îşi făcuse un sat…” (Lacrima)