Autor respectat, stăpân autoritar al unui teritoriu liric foarte personal ce cuprinde opt volume de poeme, şase antologii de autor, fiind inclus şi în patru antologii colective alcătuite pentru străinătate sau pentru „consum” intern, Gheorghe Izbăşescu este un perfecţionist şi un profesionist desăvârşit, acelaşi creator cu gustul marilor ansambluri arhitecturale şi harul cuvântului desenat, proiectat să umple spaţiul pustiit dintre cer şi pământ: „unde e nimicul/acolo eşti şi tu suflet al meu”. Surpriza pe care ne-o oferă, de această dată, poetul stabilit pe meleaguri oneştene, se numeşte Jocurile minţii, beneficiază de o prefaţă pătrunzătoare şi elegantă semnată de Ştefan Borbely şi a apărut la Editura Vinea din Bucureşti, spre sfârşitul anului 2007.
 În dedicaţia de pe foaia de titlu, cu care şi-a însoţit gestul onorant de a-mi dărui cartea, autorul notează că a scris acest op „despre oraşul meu (Oneşti) când era sub ape, ca şi altele din ţară”, ceea ce înseamnă că realitatea terifiantă rămâne una exterioară, ca şi simplu plan de referinţă; în cazul poetului „coborât din tablouri” străbătut de „melodrama realului” ar fi fost cu totul nefiresc. Ţinutul devastat de ape, glisând, ca întotdeauna, între imediatul recognoscibil şi o mitologie autohtonă discret sugerată se descoperă ochiului prin acele realităţi primordiale: „arborii de veacuri sunt singurii/şi de drept stăpâni neapărat/aici peste oameni şi locuri”. Abia „ţipătul mestecenilor” avertizează, mai apoi confirmă prezenţa copleşitoare a morţii, sugerată aici de o imagistică variată şi intempestivă: „lumina vânătă a cearcănelor verzi”, frigul ce „intră în lucruri”, „apa neagră”, „umbra îngerilor însângeraţi”. Moartea, ca realitate implacabilă, atinge chiar partea sacră a lucrurilor, depăşită doar de monstruoasa indiferenţă, dincolo de suferinţă, dincolo de durere ce puteau – totuşi – deschide calea spre adevărata înţelegere a lumii şi a Sinelui.