Un Cişmigiu pentru fiecare
Cişmigiul nu este un loc lipsit de herb. Dimpotrivă, el a devenit ceea ce este, pur şi simplu un nume comun, cumulând şi sintetizând denotaţiile specifice siturilor de distracţie şi agrement, acelor – cu un termen consacrat – loci amoeni. Dialectica lui este de sorginte naturală: aşa cum un copac în pădure nu-şi permite o coroană bogată începând de la 2-3 m de rădăcină, el trebuind să se înalţe din umbra celorlalţi, încât să prindă şi ceva soare pe creştet, aceeaşi logică însufleţeşte1 şi Cişmigiul. Trecând de la natură la cultură, cu alte cuvinte: de la stejarul de pădure la cel de casă, în excelenţa2 parcului central metropolitan descifrăm voinţa acestuia de a rezista unui asediu, acela al barbariei civilizatoare din jur. El – Parcul – Cişmigiul se aventurează într-o replică sui – generis, de o logică pe care, în alte contexte, am putea să o numim logica Vaticanului ori a Acropolei.
Un loc al sublimităţii spiritului. Acesta este Cişmigiul din cartea lui Viorel Dianu, Cişmigiu for ever, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006.
Viorel Dianu, vâlcean de origine, absolvent al Liceului Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, după anii de profesorat în oraşul Slatina unde se războieşte cu autorităţile pentru un statut al Suplinitorului3, se „retrage”, pensionar şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, în Cetatea lui Bucur, un fel de „loc unde nu se întâmplă nimic”, o periferie a Cişmigiului. Pentru că totul, toată întâmplarea mirabilă revendică Cişmigiul. Cele şapte povestiri deschid un univers mirific, un paradis modern, citadin. Singurul oraş ale cărui ecouri străbat în paginile cărţii este Râmnicu-Vâlcea, ca punctum saliens. Bucureştiul există numai ca reflex al Cişmigiului, el gravitează ca subtext, rarisime fiind firele care leagă parcul de burg: câteva străzi lipsite de rezonanţă în peisajul naraţiunii. Parcul este totul; Cişmigiul sublimează avatarurile paradisului, de la bucata de natură conservată între zidurile cetăţii, până la locul de preumblare în distincţie şi rafinament pentru adulţi, de joacă pentru copii. Ca să devină însă paradis, se mai impune încă o vamă, aceea a transplantării – fir cu fir, copac cu copac, izvor cu izvor – în idealitatea imaginarului4.
Cişmigiul nu este un loc lipsit de herb. Dimpotrivă, el a devenit ceea ce este, pur şi simplu un nume comun, cumulând şi sintetizând denotaţiile specifice siturilor de distracţie şi agrement, acelor – cu un termen consacrat – loci amoeni. Dialectica lui este de sorginte naturală: aşa cum un copac în pădure nu-şi permite o coroană bogată începând de la 2-3 m de rădăcină, el trebuind să se înalţe din umbra celorlalţi, încât să prindă şi ceva soare pe creştet, aceeaşi logică însufleţeşte1 şi Cişmigiul. Trecând de la natură la cultură, cu alte cuvinte: de la stejarul de pădure la cel de casă, în excelenţa2 parcului central metropolitan descifrăm voinţa acestuia de a rezista unui asediu, acela al barbariei civilizatoare din jur. El – Parcul – Cişmigiul se aventurează într-o replică sui – generis, de o logică pe care, în alte contexte, am putea să o numim logica Vaticanului ori a Acropolei.
Un loc al sublimităţii spiritului. Acesta este Cişmigiul din cartea lui Viorel Dianu, Cişmigiu for ever, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006.
Viorel Dianu, vâlcean de origine, absolvent al Liceului Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, după anii de profesorat în oraşul Slatina unde se războieşte cu autorităţile pentru un statut al Suplinitorului3, se „retrage”, pensionar şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, în Cetatea lui Bucur, un fel de „loc unde nu se întâmplă nimic”, o periferie a Cişmigiului. Pentru că totul, toată întâmplarea mirabilă revendică Cişmigiul. Cele şapte povestiri deschid un univers mirific, un paradis modern, citadin. Singurul oraş ale cărui ecouri străbat în paginile cărţii este Râmnicu-Vâlcea, ca punctum saliens. Bucureştiul există numai ca reflex al Cişmigiului, el gravitează ca subtext, rarisime fiind firele care leagă parcul de burg: câteva străzi lipsite de rezonanţă în peisajul naraţiunii. Parcul este totul; Cişmigiul sublimează avatarurile paradisului, de la bucata de natură conservată între zidurile cetăţii, până la locul de preumblare în distincţie şi rafinament pentru adulţi, de joacă pentru copii. Ca să devină însă paradis, se mai impune încă o vamă, aceea a transplantării – fir cu fir, copac cu copac, izvor cu izvor – în idealitatea imaginarului4.