Norocul şi inspiraţia, da, cât de inspirat fusese căutându-l pe vechiul său maestru de care aproape că uitase. Nu-l mai văzuse de mai bine de trei ani, iar pe moment îl socoti o variantă vagă printre multe altele. Îi telefonă la un noroc şi parcă s-ar fi legat: maestrul Vergilius îl chemă la el acasă şi destul de repede îşi dădu seama că trebuia să insiste, că nu s-ar fi putut lipsi de numele marelui poet Virgil Irimiciuc, de ideile şi relaţiile acestuia pentru ceva ca un ziar, o revistă, o publicaţie incitantă, cu profil politic şi cultural, maestre, o lovitură, care, în sfârşit, să scuture şi să măture…
Nu-i suna prea bine maestrului patetismul sentenţios al lui Emanuel, după felul cum asculta surâzând şi dând din mâini plictisit, nerăbdător totodată, scuturându-se parcă şi el de zgura atâtor vorbe mari, umflate şi vânturate de toată lumea în zilele acelea, păi, bineînţeles, maestre, să scuturăm conştiinţa românilor, să-i eliberăm, păi dictatura cruntă, păi mutilarea morală şi, mai ales, sufletească, bla-bla-bla, bla-bla-bla, da-n pofida acestora, am dovedit, un popor de eroi, într-adevăr un popor creştin, care a rezistat şi rezistă şi tot aşa, mă rog, mai discutaseră ei cândva chestiile astea, în sfârşit, după atâta vreme petreceau din nou o noapte împreună, păi ca-n vremurile bune, deh, vai de mama lor de vremuri. De trei ani patru luni şi zece zile, exact de când Securitatea îi închisese cenaclul, maestrul se închisese în chilia lui, scârbit de lume, să mediteze, să-şi definitiveze opera, cum se spune, dragul meu Emanuel, de-acum a trecut, bine că am ieşit la lumină valizi şi cu mintea cât de cât întreagă din închisoarea vremurilor, care vremuri dracu ştie ce ne vor mai aduce…