Corupţia şi delaţiunea din breasla scriitoricească nu reprezintă un păcat exclusiv al defunctei „epoci de aur”, oricât ne-am strădui noi, românii, să demonstrăm că toate relele dintr-acolo vin şi că nu-i chip să dispară, în ciuda eforturilor de „epurare”, de scoatere din cărţi a celor care au făcut şi-au dres, pe-atunci, în scopul prosperităţii personale.
O scurtă incursiune în istoria literară ne poate aminti de numele unor siniştri mediocri, intraţi în nemurire datorită talentului lor de turnători şi nicidecum înzestrării artistice. Să-l luăm, de pildă, pe Grigore Ventura, boier cu o foarte rodnică şi frumoasă carieră literară de moment (adică în perioada 1860-1909), căci, pe urmă, n-a mai fiinţat literar decât, cel mult, în ipostaza lui de Rică Venturiano. Născut la Galaţi, în 1840 (oraşul, recunoscător-foc, a botezat şi o stradă cu numele trădătorului!), Ventura a fost şi scriitor, şi compozitor. Nu cred că a avut prea mulţi cititori şi, chiar dacă i-a avut, aceasta n-a contat prea mult, fiindcă mediocrităţile rezistă doar conjunctural; ştie cineva, în ziua de astăzi, că Grigore Ventura a scris piese de teatru cu caracter satiric („Căsătoriile în lumea mare”) sau eroic („Curcanii”, „Traian şi Andrada”) etc., ori că a pus pe muzică „Hora de la Griviţa” şi „Cântecul gintei latine”?
Mediocru „mai peste marginile iertate”, Grigore Ventura s-a născut la timpul şi în locul potrivit, adică în România epocii Eminescu. A avut grijă să facă jocul celor care porunciseră „Mai potoliţi-l pe Eminescu” (potrivit unor cercetători serioşi – v. Nicolae Georgescu – acesta era mesajul pe care francmasonul şi junimistul P.P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului „Junimii”, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu). „Comanda” avea să fie executată începând cu 23 iunie 1883, iar Grigore Ventura, publicist, adulmecând oportunitatea, se străduieşte să n-o rateze.