Personalitate de-o complexitate covârşitoare, Albert Einstein a marcat decisiv viziunea contemporană asupra lumii.  Despre ce am putea vorbi întâi în cazul lui? Despre omul de ştiinţă, despre violonistul împătimit, despre eroul luptător pentru pace sau despre căutătorul misterului etern? Toate aceste determinante specifice personalităţii einsteiniene le vom găsi explicate, în parte, în Albert Einstein. Cuvinte memorabile, Ed. Humanitas, 2005. În Despre muzică, Einstein arată că nu şi-a propus să devină o virtuoz, neavând nici timpul, nici condiţiile necesare, dar muzica l-a ajutat să aibă acces la ceea ce el numea „sentimentul religios cosmic”. Da, Einstein a perceput muzica sferelor, lucru pe care puţini savanţi l-au reuşit, şi poate dacă nu ar fi cântat nu ar fi realizat geniala sinteză a teoriei relativităţii. A reuşit astfel să se debaraseze de ideea absurdă a existenţei bazate pe competiţie şi, detaşându-se de nebunia agitaţiei secolului său, a reuşit să intuiască esenţa. De fapt, muzica este un exerciţiu prin care intuim ideile (eidos) şi dascălii săi au fost in acest sens Bach şi Mozart. Or, Bach nu putea să-l conducă decât la perceperea slavei divine. „Despre patima sa pentru Bach, el spunea: despre viaţa şi opera lui Bach n-am de spus decât atât – ascultă, cântă, iubeşte, venerează şi ţine-ţi gura!” (p. 162). Dincolo de bavardajul specific aglomeraţiilor umane, condamnat şi de Heidegger, se înalţă măreţia divină, lucru înţeles în profunzime de marele fizician: „Dacă n-aş fi fost fizician, probabil că aş fi fost muzician”. (p. 164) Dezamăgit de profesorul său de muzică, un om îngust care reducea inefabilul substanţei sonore la un simplu exerciţiu tehnic, Einstein s-a refugiat în improvizaţii. După ce a obosit din cauza efortului de interpretare specific studiului viorii, a trecut la pian.