În context, aventura indiană a lui Eliade poate fi taxată ca întâmplare excentrică şi norocoasă, servită aproape gratis unui febril mânuitor de cuvinte, care ulterior va ajunge maestru în decorticare de religii şi simboluri.
Sincronizat şi integrat perfect spaţiului cultural european interbelic, Eliade completează original fondul artistico-filosofic de folosinţă comună. Lipsa unor traduceri, făcute cu talent şi la timp (ce distanţă uriaşă desparte momentul primelor ediţii în română şi în franceză, deşi nu-s decât două decenii!), l-a privat de glorie continentală ca romancier. Poate şi lipsa a ceea ce în jargon critic se cheamă vigoare, cojones, oase de prozator. Fiindcă să ai la îndemînă un astfel de subiect inedit, ca(-n) Maitreyi, şi să-l expediezi cu frugalitatea unui Gide spune multe despre adevărata vână epică eliadescă. Unii critici au detectat, încă din anii ’30, că Eliade n-are stamină decât pe spaţii scurte şi medii, nu e balzacian, cum se visa, în ciuda efortului, vizibil, de a alcătui tomuri groase, intitulate pretenţios roman.
Povestea nocturnei bengaleze, într-o altfel de abordare, putea fi un reper în cultura occidentală, integrată seriei iubirilor tragice la care se raportează. Întrebarea e: a văzut oare Eliade tema acestei poveşti? Eu aş îndrăzni să spun că nu. N-a văzut-o. Pentru că tema nu este imposibilitatea iubirii, aşa cum proclamă autorul şi încearcă să nu-l contrazică destui comentatori. În ciuda celor scrise la un moment dat – „…noi nu puteam fi niciodată unul al altuia” –, cuvinte ce parafează interzicerea iubirii ca decizie aflată deasupra destinului, posibil de origine divină, tema e alta. Eliade forjează, rescrie, îmbogăţeşte cu trăirea sa (cât de reală, nu contează) şablonul cuplului damnat, însă ratează damnarea, prejudecata, frica de alteritate!
Tema se poate rezuma într-o sintagmă de fabricaţie proprie: opacitate sex-rasială. Nu este – doar – a lui Eliade. Şi tatăl fetei, indianul din casta superioară, este opac, plin de prejudecăţi. Lipsa de permisivitate a celui numit Narendra Sen (modelul real fiind filosoful S. Dasgupta), explicabilă prin tradiţiile societăţii ce l-a produs, nu e mai mică decât a naratorului alb. Alter-ego străveziu al autorului, Allan pare hotărât să rupă bariera constituită de religie & rasă, mânat (dar inconştient!) de ceea ce-l ţine în interiorul rasei – sexualitatea. Vrea să treacă dincolo, dar nu trece! El n-o vede pe fata indigenă ca exponentă a umanităţii, pe latura sexual-feminină, ci ca întrupare a „misterului” rasei dravidiene (în clasificarea lui Peschel, „modernă” la jumătatea secolului trecut), a mitologiei sau a zeităţilor prin care India fascinează. Nu eternul feminin caută şi doreşte naratorul, ci particularul unui spaţiu cultural-rasial închis, inedit, ascuns. Nu revelaţia universalului îi trezeşte dorinţa de-a trece la religia hindusă, ci voinţa de-a dobândi un lucru imposibil, de-a dovedi că orice credinţă este bună, iar el poate abandona o religie pentru alta, o rasă pentru altă rasă. Nu pare să ştie lecţia lui Spinoza, care era dispus la abandonarea religiei pentru o fată, dar nu şi la adoptarea altei religii pentru acea fată. (Ba chiar a renunţat şi la una, şi la alta – religie şi fată!) Orbit de prejudecăţile (religioase ale) rasei sale, voind doar să acceadă la altele asemenea, pe care le bănuieşte mai bune, naratorul alb este la fel de subnutrit spiritual ca părintele indian ce-i refuză fiicei fericirea, traumatizînd-o.
Eliade, un tânăr la 26 de ani (să nu uităm vârsta, care aci e un detaliu important), scriind cartea într-o epocă plină de controverse şi afirmaţii rasiste dintre cele mai absurde şi aberante, nu putea avea perspectiva maturităţii şi temperanţa bătrâneţii, de găsit la oameni care au trăit & păţit. De asemenea, nu putea să aibă perspectiva la care s-a ajuns azi, pe plan mondial, când chestiunea raselor se pune la scara întregii umanităţi – ori supravieţuim împreună, ori dispărem pe rând! Sclipitorul Eliade, desfăşurându-şi talentul în multiple direcţii, trece pe lângă o temă abia acum vizibilă. E absurd să-i reproşezi, astăzi, că n-a fost altfel decât timpul său. Poţi să deplângi că s-a lăsat sedus de poncifele modei intelectuale contemporane lui, că n-a optat pentru reţinere şi tradiţie. Dar era o epocă dinamică, a tuturor schimbărilor şi înnoirilor; cum să-i ceri unui angrosist de viziuni cuminţenie şi afiliere la trecutul desuet, a cărui trăsătură distinctă – de la războiul troian la primul măcel mondial – nu e altceva decât o lungă bătălie inter-rasială? Nu ne putem preface, nu putem să escamotăm decât dacă rescriem istoria: egalitarismul & democraţia, nu peste tot valabile şi admise, răsar după secole de inegalitarism belicos şi autocraţie jenantă!
Ca romancier, Eliade poate deştepta regretul că a ratat frumos o temă importantă, măcar că n-a văzut-o. Dar când ratarea e un succes de public, de lungă durată în cultura noastră, când provoacă răsturnări spectaculoase în conştiinţa celei ce i-a servit de model, mai putem vorbi de eşec?
Despre opacitatea sex-rasială a lui S. Dasgupta, filosof – sau numai istoric al filosofiei sanscrite – depune mărturie fiica sa, Maitreyi Devi, cum semnează ca autoare a cărţii Dragostea nu moare. Dacă titlul în româneşte sună banal, pe gustul unui public nebulos (e o găselniţă de editor nepriceput, care s-a pierdut deja în vâjâiala deceniului X al secolului XX; mai nimerit pare Ce-i făcut, făcut rămâne!), textul este cursiv şi foarte cumpănit. Se vede chiar şi-n traducere imensa moştenire sapienţială pe care Maitreyi o poartă în spate, neştiind să camufleze, să jongleze cu noţiunile şi ideile, să (se) joace pe clapele unei materii ce-ar fi permis arpegii reconfortante. Fiindcă o iubire eşuată nu poate fi resuscitată după 40 de ani, decât la modul autoironic, sau cu persiflări mărinimoase, permise de-o anumită vârstă. Dar nu! Maitreyi nu ştie de glumă; sau nu înţeleg eu, ca european, felul ei de-a gândi, de-a judeca realitatea, tipic unei profesoare de ţară, fată mare stafidită-ntr-o lungă singurătate. Deşi, recunosc, e greu să ai umor, predispoziţie ludică şi optică relativizantă când ai trăit o viaţă de muncă aspră, ai traversat epoci de schimbări istorice, ba pe deasupra eşti femeie într-o societate în care nenumărate femei sunt tratate ca sclave, restul ca târfe; şi foarte puţine ca fiinţe omeneşti, nu zeiţe!
Fitilul ce dinamitează viaţa împlinită social a poetei indiene de 58 de ani este aprins când ea, Maitreyi, află impactul romanului eliadesc, publicat într-o limbă pe care n-o cunoaşte. Sergiu Al-George este mesagerul acestui impact, un om devotat culturii indiene, care credea că face un gest frumos povestind bătrânei despre fostul elev al tatălui filosof şi fostul ei (închipuit?) iubit. (Dacă ne luăm chiar după cele de el scrise, Eliade s-a aflat într-o eroare continuă, crezându-se dorit drept ginere de familia ce-l voia adoptat ca fiu spiritual). Al-George a făcut ceea ce-n româneşte se cheamă un pustiu de bine! Răvăşită de amintiri, bulversată de propriul eu închis în trupul ca şi decrepit, Maitreyi se-apucă şi, ca nu ştiu ce eroină din poveşti, răscoleşte lumea până îl regăseşte, coclit şi opac, pe Mircea, străinul, celălaltul, opusul – ca rasă şi sex – care-i zdruncinase tinereţea de era să se sinucidă!… Poeta precizează, de la început, despre sine, ca să nu fie urmă de îndoială: „Ştiu că sub acest acoperământ totul s-a păstrat cum a fost… Lumea mea este încă aceeaşi… Acum mă tem pentru că simt dogoarea lavei topite ce-ameninţă s-o cotropescă…” Nu e o simplă licenţă poetică: iubirea stârnită de Mircea a reînviat în inima femeii, al cărei suflet e, totuşi, împăcat că a dăruit soţului, oamenilor, ţării sale chiar, tot ce-avea mai bun de dăruit. A dăruit, s-a dăruit, dar de unde această vâlvătaie ce-o face de nerecunoscut soţului, copiilor şi apropiaţilor? Ei, ce întrebare de unde! De la acelaşi universal Eros, care nu ţine cont de vârstă, rang sau rasă. Nora Iuga spunea nu demult că deşi anii acumulaţi i-ar permite să pozeze ca model de sfântă pe pereţi de biserică, ea îşi simte creierul ca un sex însetat de iubire, creaţie şi năzbâtii (gata, bunăoară, să facă nudism în pictoriale Playboy)! Sophia Loren, septuagenară ca şi poeta noastră, s-a dedat recent la asemena îndrăzneală; dar actriţa posedă o lungă experienţă în agitarea fantasmerotismelor privitorilor săi, şi – pesemne – o fabrică de make-up sub dos! Nina Cassian îşi ridică poalele tinereţilor în cap, editând la 80 de ani jurnalul erotic, spărgând imaginea hieratică a epocii proletcultiste, în care ea fu tuse&junghi al atâtor potenţi şi impotenţi şi stârnind ciuda celor care n-au fost nicicând fericiţi de înţepătura năbădăiosului fiu al Afroditei. Paradoxal, Maitreyi Devi, autoarea, atestă în scris, peste ani, ceea ce Eliade refuză să recunoască: faptul că nu ideile filosofice îl împingeau să-şi abandoneze religia şi rasa, ci sexualitatea!
Experienţa lumii indiene într-ale sexualităţii era net superioară europeanului crescut în morala ortodoxă. (Să numesc doar Tantra-yoga sau templul Khajuraho, ca repere nu doar culturale.) Cu toate astea, S. Dasgupta – şi Maitreyi, peste decenii – se poartă ca nişte creştini din secolul XIX, şi ca ipocriţii din toate timpurile şi de toate rasele: de parcă sexul n-ar exista! În răspăr, Eliade, autorul, compune un imaginar manual de amor indian, o vulgată pe tiparul societăţii interbelice. În paginile lui, indianca Maitreyi se dăruie ca o amantă perfectă, ca un soi de curvă divină, de negăsit în Europa; în cartea ei, poeta îndrăgostită eteric de Rabindranath Thakur, spune că nu (ş)i-a permis decât nevinovate jocuri senzuale; dar îşi aminteşte peste opt lustri că un zâmbet întâmplător al lui Mircea îi provoca simţăminte stranii pe şira spinării. Paradele epatante ale lui Eliade musai trebuie întretăiate cu negaţiile pătimaşe ale Maitreyiei, ca să afli unde se situează faptul concret. Realitatea este simplă: legătura umană funcţionează, pertinent şi natural, la nivelul sexualităţii. Rasele dispar, religia e inutilă, casta e o zidărie de chirpici pe-un sol mlăştinos, ştiinţa de carte un moft dinaintea hămesitului Eros. Mirosul femeii indiene, ca şi al ţigăncilor de pe la noi, ca şi al negreselor din Americi, poate sta cruciş instinctului masculin alb; unii experţi afirmă că acela e mirosul paradisului din care fiinţa de carne este alungată în lume. Tot ei spun că Eva era, de nu neagră la culoare, ciocolatie, cu mesajul subliminal – „o dulceaţă” – inclus în concept! Bariera opacităţii cade, nimic nu poate rezista forţei care a generat lumea. Impulsul acesta, ca şi marele Big Bang originar, nu ţine însă mult şi continuu, ceea ce – la o adică – este conform legilor fizicii, e normal. Cum ar funcţiona oare universul dacă s-ar afla în copulaţie continuă? După cât înţelegem din mişcarea Lui, actualmente traversează un post-coitum in(de)finit!…
Deşi refuză ca fiica lui să se „compromită” (potrivit standardelor societăţii indiene) cu străinul, S. Dasgupta, învăţat şi filosof, nu-şi refuză plăcerea unei studente tinere, ale cărei servicii intelectuale s-au îmbinat bine cu cele sexuale, aşa încât familia (tradiţională) hindustană se sparge, bărbatul-şef-filosof ajungând aproape un paria al lumii sale. Soţia legitimă e abandonată într-o casă ipotecată, cu nu se precizează câţi copii minori, fără un venit bănesc şi fără să aibă măcar înţelegerea rudelor. Care o acuză că delicateţea, bunătatea şi devotamentul ei orb faţă de soţ au permis intruziunea metresei. Şi ăsta e un caz de opacitate sexuală, în interiorul aceleiaşi rase: femeia care a născut destui prunci are alte priorităţi comportamentale, alte reverii senzuale, plus a(p)titudini & servituţi materne ce nu satisfac erotic un bărbat blocat în obiceiuri feudale, în ciuda întinsei sale învăţături. Maitreyi consemnează comentariul soţiei, într-un târziu despovărate: „Ăştia, cu cât citesc mai mult, cu atât se prostesc mai tare!” (Şi e celebră păţania lui Aristotel, călărit de-o curtezană, spre deliciul elevului său, Macedoneanul care penetra India!) Opacitate sexuală – sau cel puţin decenţă, căpătată sub influenţa civilizatorie a Occidentului creştin – manifestă scriitoarea Maitreyi Devi în calitatea-i eternă de fiică a filosofului. Nu voi împinge autorlâcul meu eseistic până-n cearceafurile albe, încât să dibuiesc oareşce complex al lui Pygmalion în făptaşul filosoficos (filosoficid?), a cărui gelozie (manifestată cu reţinere) faţă de Rabi Thakur e provocată de succesul – şi accesul – fiicei sale în inima bătrânului poet (care şi călătoreşte de patru ori pe drumuri grele, până în munţii unde a găsit sălaş vremelnic familia căsătoritei Maitreyi). Las pe mâna psihanaliştilor această întreprindere.
„Lingură de lemn care, deşi e cufundată în miere, nu e în stare să o guste” (plastică & exactă imaginea poetică emisă de Maitreyi), Eliade se va fi mulţumit să ajungă învăţat, nu înţelept. (O spune el însuşi, în Jurnal, prin iulie 1974, când comentează moartea lui Julius Evola.) Viaţa tumultuoasă din primii 35-40 de ani s-a diluat şi contaminat în confortul de intelectual burghez, care savurează în tihna biroului-bibliotecă bunătatea cafelei preparate de soţie. Dar făcutele & nefăcutele tinereţilor îl regăsesc peste decenii, fie că ţin de politicale, fie numai de poale muiereşti. Atitudinea lui? O perfectă şi comodă indiferenţă magnanimă, posibil jucată. Vizita lui Maitreyi la Chicago, în 1973, i se pare neverosimilă şi de prost-gust, dar consemnează grijuliu atitudinea – exemplară şi „angelică” faţă de vizitatoare – a soţiei Christinel, descendentă din stirpe nobilă. Cu ochi de piatră, bătrân la 66 de ani, Eliade nu mai poate fi resuscitat de o Maitreyi – şi ea consumată de timp, cum scrie că se simte deodată, în prezenţa lui!
Aici nu mă pot abţine să formulez două întrebări:
1) Oare legionarismul să-l fi făcut pe Eliade o fiinţă excesiv de morală, mai ales în chestiunea erotică? Nu-i exclus. Eliade însuşi precizează pe undeva că Mişcarea s-a vrut – şi-a fost! – o renaştere spirituală, care a şi izbândit în fiinţa unora, transformându-i psihic & (comporta)mental. Deşi el nu (s-)a trădat nicicând, nici spiritual, nici în faptă, toate datele ni-l revelează pe Eliade un renăscut, poate un iluminat sub camuflaj!
2) Oare a avut Eliade vreo iubire secretă la bătrâneţe, vreo studentă sau admiratoare (mult) mai tânără, ca Noica, sau ca – recent deconspiratul – Cioran? Dacă da, atunci tânărul Eliade şi valorile virile proclamate în anii ’30 ar fi salvate în eternitate, iar acuzaţia lui Maitreyi o gratuitate de muiere tratată cu refuz. Dacă nu, atunci Maitreyi are dreptate, iar Mircea, împietritul, nu merita sacrificiul ei, nici la tinereţe, nici la senectute. (Şi nu-i ciudat că Maitreyi foloseşte imaginea luminii lipsă din ochii bărbatului reîntâlnit în bibliotecă, la fel ca Eliade în romanu-i juvenil Lumina ce se stinge, petrecut într-o bibliotecă… Şi iar nu-i ciudat că Eliade avea preferinţă pentru pietre, scriind o piesă de teatru şi câteva nuvele cu subiect bolovănos…)
Meniţi unul altuia (??? – măcar prin iniţiala M a prenumelui fiecăruia!), Maitreyi şi Mircea îşi promit revederea pe malul Gangelui sau în Calea Lactee. Fie ca predicţia pasării Phoenix, din finalul cărţii indiencei, să se adeverească, iar noi, aşezaţi strategic lângă râul celest, să privim la corpurile eterice ale celor doi, hermenăuciţi, dar nu opaci la lumina lor nestinsă…
Sincronizat şi integrat perfect spaţiului cultural european interbelic, Eliade completează original fondul artistico-filosofic de folosinţă comună. Lipsa unor traduceri, făcute cu talent şi la timp (ce distanţă uriaşă desparte momentul primelor ediţii în română şi în franceză, deşi nu-s decât două decenii!), l-a privat de glorie continentală ca romancier. Poate şi lipsa a ceea ce în jargon critic se cheamă vigoare, cojones, oase de prozator. Fiindcă să ai la îndemînă un astfel de subiect inedit, ca(-n) Maitreyi, şi să-l expediezi cu frugalitatea unui Gide spune multe despre adevărata vână epică eliadescă. Unii critici au detectat, încă din anii ’30, că Eliade n-are stamină decât pe spaţii scurte şi medii, nu e balzacian, cum se visa, în ciuda efortului, vizibil, de a alcătui tomuri groase, intitulate pretenţios roman.
Povestea nocturnei bengaleze, într-o altfel de abordare, putea fi un reper în cultura occidentală, integrată seriei iubirilor tragice la care se raportează. Întrebarea e: a văzut oare Eliade tema acestei poveşti? Eu aş îndrăzni să spun că nu. N-a văzut-o. Pentru că tema nu este imposibilitatea iubirii, aşa cum proclamă autorul şi încearcă să nu-l contrazică destui comentatori. În ciuda celor scrise la un moment dat – „…noi nu puteam fi niciodată unul al altuia” –, cuvinte ce parafează interzicerea iubirii ca decizie aflată deasupra destinului, posibil de origine divină, tema e alta. Eliade forjează, rescrie, îmbogăţeşte cu trăirea sa (cât de reală, nu contează) şablonul cuplului damnat, însă ratează damnarea, prejudecata, frica de alteritate!
Tema se poate rezuma într-o sintagmă de fabricaţie proprie: opacitate sex-rasială. Nu este – doar – a lui Eliade. Şi tatăl fetei, indianul din casta superioară, este opac, plin de prejudecăţi. Lipsa de permisivitate a celui numit Narendra Sen (modelul real fiind filosoful S. Dasgupta), explicabilă prin tradiţiile societăţii ce l-a produs, nu e mai mică decât a naratorului alb. Alter-ego străveziu al autorului, Allan pare hotărât să rupă bariera constituită de religie & rasă, mânat (dar inconştient!) de ceea ce-l ţine în interiorul rasei – sexualitatea. Vrea să treacă dincolo, dar nu trece! El n-o vede pe fata indigenă ca exponentă a umanităţii, pe latura sexual-feminină, ci ca întrupare a „misterului” rasei dravidiene (în clasificarea lui Peschel, „modernă” la jumătatea secolului trecut), a mitologiei sau a zeităţilor prin care India fascinează. Nu eternul feminin caută şi doreşte naratorul, ci particularul unui spaţiu cultural-rasial închis, inedit, ascuns. Nu revelaţia universalului îi trezeşte dorinţa de-a trece la religia hindusă, ci voinţa de-a dobândi un lucru imposibil, de-a dovedi că orice credinţă este bună, iar el poate abandona o religie pentru alta, o rasă pentru altă rasă. Nu pare să ştie lecţia lui Spinoza, care era dispus la abandonarea religiei pentru o fată, dar nu şi la adoptarea altei religii pentru acea fată. (Ba chiar a renunţat şi la una, şi la alta – religie şi fată!) Orbit de prejudecăţile (religioase ale) rasei sale, voind doar să acceadă la altele asemenea, pe care le bănuieşte mai bune, naratorul alb este la fel de subnutrit spiritual ca părintele indian ce-i refuză fiicei fericirea, traumatizînd-o.
Eliade, un tânăr la 26 de ani (să nu uităm vârsta, care aci e un detaliu important), scriind cartea într-o epocă plină de controverse şi afirmaţii rasiste dintre cele mai absurde şi aberante, nu putea avea perspectiva maturităţii şi temperanţa bătrâneţii, de găsit la oameni care au trăit & păţit. De asemenea, nu putea să aibă perspectiva la care s-a ajuns azi, pe plan mondial, când chestiunea raselor se pune la scara întregii umanităţi – ori supravieţuim împreună, ori dispărem pe rând! Sclipitorul Eliade, desfăşurându-şi talentul în multiple direcţii, trece pe lângă o temă abia acum vizibilă. E absurd să-i reproşezi, astăzi, că n-a fost altfel decât timpul său. Poţi să deplângi că s-a lăsat sedus de poncifele modei intelectuale contemporane lui, că n-a optat pentru reţinere şi tradiţie. Dar era o epocă dinamică, a tuturor schimbărilor şi înnoirilor; cum să-i ceri unui angrosist de viziuni cuminţenie şi afiliere la trecutul desuet, a cărui trăsătură distinctă – de la războiul troian la primul măcel mondial – nu e altceva decât o lungă bătălie inter-rasială? Nu ne putem preface, nu putem să escamotăm decât dacă rescriem istoria: egalitarismul & democraţia, nu peste tot valabile şi admise, răsar după secole de inegalitarism belicos şi autocraţie jenantă!
Ca romancier, Eliade poate deştepta regretul că a ratat frumos o temă importantă, măcar că n-a văzut-o. Dar când ratarea e un succes de public, de lungă durată în cultura noastră, când provoacă răsturnări spectaculoase în conştiinţa celei ce i-a servit de model, mai putem vorbi de eşec?
Despre opacitatea sex-rasială a lui S. Dasgupta, filosof – sau numai istoric al filosofiei sanscrite – depune mărturie fiica sa, Maitreyi Devi, cum semnează ca autoare a cărţii Dragostea nu moare. Dacă titlul în româneşte sună banal, pe gustul unui public nebulos (e o găselniţă de editor nepriceput, care s-a pierdut deja în vâjâiala deceniului X al secolului XX; mai nimerit pare Ce-i făcut, făcut rămâne!), textul este cursiv şi foarte cumpănit. Se vede chiar şi-n traducere imensa moştenire sapienţială pe care Maitreyi o poartă în spate, neştiind să camufleze, să jongleze cu noţiunile şi ideile, să (se) joace pe clapele unei materii ce-ar fi permis arpegii reconfortante. Fiindcă o iubire eşuată nu poate fi resuscitată după 40 de ani, decât la modul autoironic, sau cu persiflări mărinimoase, permise de-o anumită vârstă. Dar nu! Maitreyi nu ştie de glumă; sau nu înţeleg eu, ca european, felul ei de-a gândi, de-a judeca realitatea, tipic unei profesoare de ţară, fată mare stafidită-ntr-o lungă singurătate. Deşi, recunosc, e greu să ai umor, predispoziţie ludică şi optică relativizantă când ai trăit o viaţă de muncă aspră, ai traversat epoci de schimbări istorice, ba pe deasupra eşti femeie într-o societate în care nenumărate femei sunt tratate ca sclave, restul ca târfe; şi foarte puţine ca fiinţe omeneşti, nu zeiţe!
Fitilul ce dinamitează viaţa împlinită social a poetei indiene de 58 de ani este aprins când ea, Maitreyi, află impactul romanului eliadesc, publicat într-o limbă pe care n-o cunoaşte. Sergiu Al-George este mesagerul acestui impact, un om devotat culturii indiene, care credea că face un gest frumos povestind bătrânei despre fostul elev al tatălui filosof şi fostul ei (închipuit?) iubit. (Dacă ne luăm chiar după cele de el scrise, Eliade s-a aflat într-o eroare continuă, crezându-se dorit drept ginere de familia ce-l voia adoptat ca fiu spiritual). Al-George a făcut ceea ce-n româneşte se cheamă un pustiu de bine! Răvăşită de amintiri, bulversată de propriul eu închis în trupul ca şi decrepit, Maitreyi se-apucă şi, ca nu ştiu ce eroină din poveşti, răscoleşte lumea până îl regăseşte, coclit şi opac, pe Mircea, străinul, celălaltul, opusul – ca rasă şi sex – care-i zdruncinase tinereţea de era să se sinucidă!… Poeta precizează, de la început, despre sine, ca să nu fie urmă de îndoială: „Ştiu că sub acest acoperământ totul s-a păstrat cum a fost… Lumea mea este încă aceeaşi… Acum mă tem pentru că simt dogoarea lavei topite ce-ameninţă s-o cotropescă…” Nu e o simplă licenţă poetică: iubirea stârnită de Mircea a reînviat în inima femeii, al cărei suflet e, totuşi, împăcat că a dăruit soţului, oamenilor, ţării sale chiar, tot ce-avea mai bun de dăruit. A dăruit, s-a dăruit, dar de unde această vâlvătaie ce-o face de nerecunoscut soţului, copiilor şi apropiaţilor? Ei, ce întrebare de unde! De la acelaşi universal Eros, care nu ţine cont de vârstă, rang sau rasă. Nora Iuga spunea nu demult că deşi anii acumulaţi i-ar permite să pozeze ca model de sfântă pe pereţi de biserică, ea îşi simte creierul ca un sex însetat de iubire, creaţie şi năzbâtii (gata, bunăoară, să facă nudism în pictoriale Playboy)! Sophia Loren, septuagenară ca şi poeta noastră, s-a dedat recent la asemena îndrăzneală; dar actriţa posedă o lungă experienţă în agitarea fantasmerotismelor privitorilor săi, şi – pesemne – o fabrică de make-up sub dos! Nina Cassian îşi ridică poalele tinereţilor în cap, editând la 80 de ani jurnalul erotic, spărgând imaginea hieratică a epocii proletcultiste, în care ea fu tuse&junghi al atâtor potenţi şi impotenţi şi stârnind ciuda celor care n-au fost nicicând fericiţi de înţepătura năbădăiosului fiu al Afroditei. Paradoxal, Maitreyi Devi, autoarea, atestă în scris, peste ani, ceea ce Eliade refuză să recunoască: faptul că nu ideile filosofice îl împingeau să-şi abandoneze religia şi rasa, ci sexualitatea!
Experienţa lumii indiene într-ale sexualităţii era net superioară europeanului crescut în morala ortodoxă. (Să numesc doar Tantra-yoga sau templul Khajuraho, ca repere nu doar culturale.) Cu toate astea, S. Dasgupta – şi Maitreyi, peste decenii – se poartă ca nişte creştini din secolul XIX, şi ca ipocriţii din toate timpurile şi de toate rasele: de parcă sexul n-ar exista! În răspăr, Eliade, autorul, compune un imaginar manual de amor indian, o vulgată pe tiparul societăţii interbelice. În paginile lui, indianca Maitreyi se dăruie ca o amantă perfectă, ca un soi de curvă divină, de negăsit în Europa; în cartea ei, poeta îndrăgostită eteric de Rabindranath Thakur, spune că nu (ş)i-a permis decât nevinovate jocuri senzuale; dar îşi aminteşte peste opt lustri că un zâmbet întâmplător al lui Mircea îi provoca simţăminte stranii pe şira spinării. Paradele epatante ale lui Eliade musai trebuie întretăiate cu negaţiile pătimaşe ale Maitreyiei, ca să afli unde se situează faptul concret. Realitatea este simplă: legătura umană funcţionează, pertinent şi natural, la nivelul sexualităţii. Rasele dispar, religia e inutilă, casta e o zidărie de chirpici pe-un sol mlăştinos, ştiinţa de carte un moft dinaintea hămesitului Eros. Mirosul femeii indiene, ca şi al ţigăncilor de pe la noi, ca şi al negreselor din Americi, poate sta cruciş instinctului masculin alb; unii experţi afirmă că acela e mirosul paradisului din care fiinţa de carne este alungată în lume. Tot ei spun că Eva era, de nu neagră la culoare, ciocolatie, cu mesajul subliminal – „o dulceaţă” – inclus în concept! Bariera opacităţii cade, nimic nu poate rezista forţei care a generat lumea. Impulsul acesta, ca şi marele Big Bang originar, nu ţine însă mult şi continuu, ceea ce – la o adică – este conform legilor fizicii, e normal. Cum ar funcţiona oare universul dacă s-ar afla în copulaţie continuă? După cât înţelegem din mişcarea Lui, actualmente traversează un post-coitum in(de)finit!…
Deşi refuză ca fiica lui să se „compromită” (potrivit standardelor societăţii indiene) cu străinul, S. Dasgupta, învăţat şi filosof, nu-şi refuză plăcerea unei studente tinere, ale cărei servicii intelectuale s-au îmbinat bine cu cele sexuale, aşa încât familia (tradiţională) hindustană se sparge, bărbatul-şef-filosof ajungând aproape un paria al lumii sale. Soţia legitimă e abandonată într-o casă ipotecată, cu nu se precizează câţi copii minori, fără un venit bănesc şi fără să aibă măcar înţelegerea rudelor. Care o acuză că delicateţea, bunătatea şi devotamentul ei orb faţă de soţ au permis intruziunea metresei. Şi ăsta e un caz de opacitate sexuală, în interiorul aceleiaşi rase: femeia care a născut destui prunci are alte priorităţi comportamentale, alte reverii senzuale, plus a(p)titudini & servituţi materne ce nu satisfac erotic un bărbat blocat în obiceiuri feudale, în ciuda întinsei sale învăţături. Maitreyi consemnează comentariul soţiei, într-un târziu despovărate: „Ăştia, cu cât citesc mai mult, cu atât se prostesc mai tare!” (Şi e celebră păţania lui Aristotel, călărit de-o curtezană, spre deliciul elevului său, Macedoneanul care penetra India!) Opacitate sexuală – sau cel puţin decenţă, căpătată sub influenţa civilizatorie a Occidentului creştin – manifestă scriitoarea Maitreyi Devi în calitatea-i eternă de fiică a filosofului. Nu voi împinge autorlâcul meu eseistic până-n cearceafurile albe, încât să dibuiesc oareşce complex al lui Pygmalion în făptaşul filosoficos (filosoficid?), a cărui gelozie (manifestată cu reţinere) faţă de Rabi Thakur e provocată de succesul – şi accesul – fiicei sale în inima bătrânului poet (care şi călătoreşte de patru ori pe drumuri grele, până în munţii unde a găsit sălaş vremelnic familia căsătoritei Maitreyi). Las pe mâna psihanaliştilor această întreprindere.
„Lingură de lemn care, deşi e cufundată în miere, nu e în stare să o guste” (plastică & exactă imaginea poetică emisă de Maitreyi), Eliade se va fi mulţumit să ajungă învăţat, nu înţelept. (O spune el însuşi, în Jurnal, prin iulie 1974, când comentează moartea lui Julius Evola.) Viaţa tumultuoasă din primii 35-40 de ani s-a diluat şi contaminat în confortul de intelectual burghez, care savurează în tihna biroului-bibliotecă bunătatea cafelei preparate de soţie. Dar făcutele & nefăcutele tinereţilor îl regăsesc peste decenii, fie că ţin de politicale, fie numai de poale muiereşti. Atitudinea lui? O perfectă şi comodă indiferenţă magnanimă, posibil jucată. Vizita lui Maitreyi la Chicago, în 1973, i se pare neverosimilă şi de prost-gust, dar consemnează grijuliu atitudinea – exemplară şi „angelică” faţă de vizitatoare – a soţiei Christinel, descendentă din stirpe nobilă. Cu ochi de piatră, bătrân la 66 de ani, Eliade nu mai poate fi resuscitat de o Maitreyi – şi ea consumată de timp, cum scrie că se simte deodată, în prezenţa lui!
Aici nu mă pot abţine să formulez două întrebări:
1) Oare legionarismul să-l fi făcut pe Eliade o fiinţă excesiv de morală, mai ales în chestiunea erotică? Nu-i exclus. Eliade însuşi precizează pe undeva că Mişcarea s-a vrut – şi-a fost! – o renaştere spirituală, care a şi izbândit în fiinţa unora, transformându-i psihic & (comporta)mental. Deşi el nu (s-)a trădat nicicând, nici spiritual, nici în faptă, toate datele ni-l revelează pe Eliade un renăscut, poate un iluminat sub camuflaj!
2) Oare a avut Eliade vreo iubire secretă la bătrâneţe, vreo studentă sau admiratoare (mult) mai tânără, ca Noica, sau ca – recent deconspiratul – Cioran? Dacă da, atunci tânărul Eliade şi valorile virile proclamate în anii ’30 ar fi salvate în eternitate, iar acuzaţia lui Maitreyi o gratuitate de muiere tratată cu refuz. Dacă nu, atunci Maitreyi are dreptate, iar Mircea, împietritul, nu merita sacrificiul ei, nici la tinereţe, nici la senectute. (Şi nu-i ciudat că Maitreyi foloseşte imaginea luminii lipsă din ochii bărbatului reîntâlnit în bibliotecă, la fel ca Eliade în romanu-i juvenil Lumina ce se stinge, petrecut într-o bibliotecă… Şi iar nu-i ciudat că Eliade avea preferinţă pentru pietre, scriind o piesă de teatru şi câteva nuvele cu subiect bolovănos…)
Meniţi unul altuia (??? – măcar prin iniţiala M a prenumelui fiecăruia!), Maitreyi şi Mircea îşi promit revederea pe malul Gangelui sau în Calea Lactee. Fie ca predicţia pasării Phoenix, din finalul cărţii indiencei, să se adeverească, iar noi, aşezaţi strategic lângă râul celest, să privim la corpurile eterice ale celor doi, hermenăuciţi, dar nu opaci la lumina lor nestinsă…