După opinia prietenului poet Ion Murgeanu, scriitorii care au activat în deceniile regimului comunist pot fi repartizaţi la trei categorii generice: arivişti, hedonişti şi anarhişti. La arivişti trecându-i pe cei care au ţinut cu dinadins să facă o carieră din scrisul la comandă. Aici încadrându-i pe colaboraţioniştii de toate felurile, care din avanscenă sau mai din fundal, nu s-au abătut cu o iotă de la linie, cântând în strună, ţinând neabătut linia. La hedonişti I.M. îi clasează pe boemi, iar în fruntea lor îl plasează pe însuşi Nichita Stănescu. Comentând aserţiunile lui I.M. şi trecându-i prin cele trei site pe scriitorii de mine cunoscuţi, în dialogul nostru epistolar am ţinut să-mi spun părerea despre diferitele forme de colaboraţionism şi de rezistenţă ale scriitorilor în prea-lunga şi ostracizanta perioadă a comunismului roşu.
Grija de căpetenie a oricărei dictaturi era să identifice duşmanul dinlăuntru: partide, organizaţii, grupări, ideologii, persoane fizice cu influenţă – şi să le lichideze fizic. Iar a doua grijă a statului totalitar era ţinerea sub cel mai strict control a cuvântului scris, ca posibil martor al părţii adverse, în faţa istoriei. Toate probele scrise, până la ultima, trebuiau să dispară fără urmă. Cărţi, mărturii, nume de adversari ideologici, politici. Curăţenie generală în urmă – şi un control draconic asupra tipografiilor, ziarelor, emisiunilor etc. De la Academie la căminul cultural şi la grădiniţă. Toată lumea trebuia să se pătrundă de spiritul necruţător al regimului, să se ferească de opinia separată. Cine îşi mai aminteşte?!