Nimic mai simplu – mi-am zis – decât să cobor câţiva paşi înăuntrul meu şi să-l aflu acolo pe Marin Ioniţă, profesorul din liceu, prozatorul cu multă râvnă, polemistul şi pamfletarul cu noduri şi cârcei în vârful limbii, gata să moară mai degrabă decât să renunţe şi să tacă.
Marin Ioniţă, cel pe care l-am cunoscut la 18 ani ai mei, nu s-a schimbat deloc în următorii 20. Între timp, l-am adoptat, face parte din istoria mea personală, din familia mea, îmi este la fel de indispensabil ca oglinda şi ca oja, ca  brăţările şi cerceii cu care, negreşit, am să mă îngrop.
Nimic mai simplu – mi-am zis – e printre puţinii, foarte puţinii despre care aş putea scrie pe nerăsuflate. Şi încă genial de drăgăstos şi de subiectiv! Numai că iată-mă acum, la câţiva paşi sub aparenţe, neştiind cum să colorez portretul.
Marin Ioniţă apare pe google, cu poză, volume publicate, activităţi şi emisiuni de televiziune. O carte de vizită precisă, asemănătoare atâtora. Fiinţa stă în vizuină, însă, ca toate fiinţele, când încep să fie biografie.
…O faţă lemnoasă, pe care nu te poţi hotărî de unde s-o apuci, şăpcălia pastelată, puloverele groase, ochelarii uitaţi cu săptămânile pe unde se nimereşte, descoperiţi totuşi mereu de câte cineva, pentru că nimeni nu-i vrea, sunt ochelari bătrâni şi uzaţi, dar mai ales grei. Şi nu-i vorba de greutatea obiectului, ci de greutatea privirii care caută prin ei şi care s-a cuibărit acolo, ca un creier în cap, când capul ajunge să atârne de două ori mai mult.
Marin Ioniţă împlineşte, în iulie, 80 de ani. Are în piept un mecanism care-i ajută inima să bată. Îl are de mai bine de două decenii, dar asta nu l-a potolit elanul şi entuziasmele, nici n-a făcut din el un sfânt. L-a învăţat doar că trebuie să alerge cât de repede poate şi să se încleşteze de clipă. În vremea din urmă tot umblă prin spitale, toate gripele şi virozele îl împotmolesc la pat, se sperie rău de fiecare dată, pentru că, la Piteşti, au cam murit, iar lui îi e foarte frică de moarte. Se scoală apoi, îl pune pe picioare manuscrisul mâzgălit în rezerva de spital, cu nişte litere lovite de dambla. Contează mai puţin perfuzia, medicamentele, nevasta cea discretă şi devotată, care-i pregăteşte, de câteva ori pe săptămână, baia de flori, recomandată de nu ştiu cine, tot pentru sănătate. I-am descoperit mirosul într-o zi de toamnă, mă nimerisem în lume multă, ferchezuită şi asortată, şi venea de undeva, adia de undeva un parfum cum nărilor mele nu li se mai dăduse să respire. Am mers pe urma dârei şi dâra m-a condus până la Marin Ioniţă. Flori din alte ţări, nume cu doar câteva vocale, flori împachetate bine în săculeţi îi intraseră în piele şi-l legănau ca pe-o plută.

Marin Ioniţă are o voce care urcă parcă din pământ, dintre bolovani, îşi face drum printre ei ca la cutremurele mai mici, când crăpătura apare chiar sub ochii tăi. Mai devreme nu fusese acolo. Vocea se ridică, pune accentele, se roteşte şerpeşte în jurul ideii, începe s-o declame, să şi cânte puţin… În mod sigur, Marin Ioniţă nu ştie că poate seduce vorbind.
I-am remarcat capacitatea de a se bucura. Ca un ied sau ca un căţelandru, bucuria lui sare, ţopăie, e activă, dinamizează. Se bucură de el însuşi la fel cum se bucură de ceilalţi. Sunt, printre copiii pe care i-a învăţat literatură, destui mult mai  lenţi, mai obosiţi în reacţii, copii gravi şi riguroşi, ocoliţi de râs ca de o soartă bună.
Lui Marin Ioniţă îi place să promită stelele de pe cer. Şi cui are condei, şi cui n-are. Încurajează ca un preot care împarte binecuvântări. În fond, Domnul e în toţi şi nu se ştie niciodată unde încolţeşte minunea. Mai greu e pe urmă, când vameşii se bulucesc să-i ceară socoteală. N-au înţeles că nu toate seminţele fac flori, dar că şansa de-a fi înghiţit o sămânţă, de-a o purta în tine valorează, dintr-un anume punct de vedere, cât floarea despletită şi îndrăgostită, de care se bucură ochii şi lumina. Pentru că sămânţa aceea înseamnă, de fapt, ochii şi lumina. Marin Ioniţă este o călăuză înţeleaptă.

Spuneam că mi l-am însuşit pe Marin Ioniţă. Ca pe-o experienţă de viaţă. Mă gândesc la el ca la prietenul şi cumva protectorul meu, un dinozaur încă  puternic, de-a cărui piele parfumată îmi place să-mi frec obrazul cu duioşie. Obrazul şi toată fiinţa mea de animal disperat, tot un dinozaur până la urmă, care nu-şi mai găseşte rostul în lume.