Poet „de ruptură” (cf. Constantin Ciopraga) sau „poet civilizator” (zicea N. Leahu), Emilian Galaicu-Păun este un reformator polivalent, aducând în peisajul basarabean un suflu nou, cultivând un lirism reflexiv-abstract şi dinamitând bastionul tradiţionalismului bătrânicios. Pentru Galaicu-Păun poemul este un dezinvolt „eveniment de limbaj”, încărcat cu gesturi extravagante, punând la lucru cuvinte care vor să existe; paradoxal, ingineria textuală, ţinută sever sub control aparţine unui posedat al poeziei, desfăşurând o discursivitate abruptă, tensionată, urcând în plan simbolic, conjugând febra (chiar fervoarea) experimentalistă cu pătimirea poetică (scutită însă de patetismul lamentativ) şi oferind, finalmente, un comentariu al existenţei. Confirmând, aşadar, că avem de-a face cu un „arhitect al viziunii” (Al. Cistelecan). Care, înainte de a impune o schimbare de paradigmă în „peisajul” lirismului transprutean prin „şocul Galaicu” (Ioan Muşlea) s-a războit (intolerant) cu mioritismul şi ruralismul elegiac, quasi-folclorizant, blamând staza tradiţionalistă. Mai mult, spectacular şi ingenios, belicos sau caritabil pe alocuri cu ai săi congeneri, el a desfăşurat o vie activitate promoţională fiind, s-a spus, ca „vetrist”, principalul agent al poeziei basarabene în România. El denunţa „prăpastia estetică”, „lada de zestre naftalinizată” (după spusa lui Eugen Lungu) şi „scutul patriotard”. Şi, în numele generaţiei (prima care nu căuta afirmarea la Moscova) vroia să impună o altfel de poezie, risipind, ca voce inconfundabilă, energie şi încredere în dezvoltarea poeticităţii, afişând un inconformism care a iritat (în pofida chipului christic) şi care viza, desigur, răsturnarea ierarhiilor. Insurgent, radical, reformator, a intelectualizat actul liric (fireşte, nu singur) şi s-a considerat exponentul optzecismului basarabean, râvnind – pentru sine – poemul total.