„Strâmt îi este sufletului meu
    în acest trup de cuvinte”

 Impresionant, deopotrivă, ca poet şi critic literar, Andrei Ţurcanu (n. 1 septembrie 1948, la Cigârleni-Ialoveni), absolvent de filologie (USM, 1971), cu un solid doctorat consacrat evoluţiei poeziei postbelice în Moldova, o vreme cercetător ştiinţific, acum profesor universitar, s-a vrut, de fapt, regizor de film. E cel puţin ciudată însă situaţia criticului-poet, neomologat încă la cota meritată acasă. De vină poate fi şi superbia sa (niţel asocială), absenţa orgoliului publicitar şi, negreşit, conştiinţa valorii, afişată ostentativ; sau limbajul elevat – penetrant, având „stilul celor de peste pârâu” (a se citi Prutul), cum i s-a reproşat deseori. În plus, chiar acceptând cântecele ca „bandaj de azur”, pledoaria lui Andrei Ţurcanu privea nu „doinizarea” aleanului ci „ardoarea lui Sisif” (v. Voi, cântece), ceea ce nu se prea potrivea cu mentalitatea comună. Mai mult, creaţia ar fi o „otravă rumenă”; încât poetul face mai degrabă figură de disident în interiorul generaţiei (biologice), preparându-şi meticulos, răbduriu, debutul. Să adăugăm imediat: un debut întârziat (ca poet), apărând, editorialiceşte, pe scena literară la 40 de ani!