„Timpul se surpă-n mine ca un mal
Moartea se-aude fluierând în vie…”
 
Când prefaţa Ţărmul de echilibru (1982), George Meniuc făcea o pătrunzătoare observaţie, adeverită în timp, notând că semnatarul opului, adică Arcadie Suceveanu, „tinde mereu spre inovaţie”. Într-adevăr, înclinată spre parabolic într-o lume desacralizată, îmbibată de scepticism, suportând o infuzie dramatică şi cultivând un livresc neostentativ, lirica lui Suceveanu, un poet rafinat, receptiv, permeabil la varii formule, chiar dexter se dovedeşte o aventură intelectuală. Evident, elevaţia şi imaginaţia poetului (terifiantă cu program) se hrăneşte din memoria umanităţii, punând la lucru maşinăria Apocalipsei şi aducând la rampă, îndeosebi în cărţile din urmă, personaje de circulaţie universală. O atmosferă coşmarescă, bântuită de duhul înstrăinării se degajă din versurile celui considerat „aproape optzecist” (cum, nimerit, zicea Ion Ciocanu), mimând tonul solemn, fastul aristocratic, barochizant. Rafinat trubadur, aplecat spre onirism, metaforism şi butaforie, Suceveanu este suspectat de „trădare”; a părăsit grupul cernăuţean (legat, sugera timid cineva, de „momentul dimovian”), s-a fixat la Chişinău la îndemnul lui Ion Vatamanu şi aici, traversând grele încercări, şi-a părăsit generaţia; „transfug”, aşadar, atras de poezia cu „forme fluide” şi-a „abandonat” maeştrii, fiind orgolios recuperat de valul optzecist (vezi Portret de grup). E drept, pactul oniric n-a fost rupt iar civismul poetului, străin de zgomotul patriotard îmbracă o altă haină. Până şi serialul apocaliptic a fost suspectat de înscenare ori „imprudenţă ludică”, viziunea grotesc-barocă, populată cu personaje alegorice fiind, chipurile, „jucăuşă”. Dezinvolt şi grav-dubitativ, poetul este cutreierat însă de tristeţi adânci.