Spirit polivalent, propunând – abundent, relaxat, colocvial – o ofertă textuală de o mare diversitate, străină, totuşi, de reţetele şi traseele bătătorite ale optzecismului nostru zgomotos, Adrian Alui Gheorghe a ivit recent un nou opus (Paznicul ploii, Limes, 2010), iscând deja comentarii bogate. E cazul să ne amintim însă şi de o mai veche antologie (Poezii alese, 2006) şi, desigur, de O dramă la vânătoare (2008). Fie şi „emoţională”, selecţia dădea seama de vârstele lirice ale poetului, invitându-ne la o călătorie „spre izvoare”. Fiindcă textele „alese”, acolo adunate, erau aşezate în ordine inversă, sfârşind cu un grupaj de Inedite. Prilejuindu-ne, aşadar, ocazia unei calme retrospecţii, reamintindu-ne de acel debut din Cronica (1974) ori de primul volum (Ceremonii insidioase, Ed. Junimea, 1985), autorul trecând discret – fără a ameninţa coerenţa antologiei – de la o poezie de notaţie, viguroasă, cu titluri pregnante, la cea bântuită de întrebări, cu impuls eretic, descoperindu-şi aura reflexivităţii. Acest îndemn meditativ, purtând moartea „ca un trofeu” este irigat de insidiosul vanitas vanitatum. El poartă, neghilotinând afectul, sigiliul melancoliei, încât am putea citi textele fie ca posibile notaţii de jurnal, invocând nostalgii paradisiace şi o lume edenică, fie – mânate de o retorică deceptivă – ca mânioase ieşiri la rampă, fără zarvă mediatică însă. Privind gospodăreşte, poetul poate afirma: „E timpul să duc toate lucrurile la locul lor”. Iar „reţeta” folosită, textualizând – în poeme ample, de o mare varietate a registrelor – atât realul cât şi sinele problematizant dovedeşte voluptate combinatorie. „Înscenările”, cu apetit epicizant, plonjează în banalitate, prozaism, derizoriu ori dezvoltă un fantezism fabulos, de o copleşitoare stranietate, pendulând între fascinant şi halucinant. Această frenezie imagistică, urcând spre insolitare nu poate fi însă suspectată de „miez teatral”. Iar „evadările” nu se vor „cochetării sezoniere”.