Recent ivită (la Tipo Moldova), în colecţia Opera omnia, antologia Cumpăna îngăduie o privire retrospectivă asupra liricii lui Cassian Maria Spiridon, şi el „şaizecist”, deja. Probabil că sugestia titlului îi vine de la George Matei Cantacuzino, arhitectul total (cum i s-a zis), scriitor şi pictor, deopotrivă, cel care vedea în această emblemă uitată, „vizibilă” şi în manuscrisele eminesciene, „sinteza unui surâs hieroglific”, rezumând România, întristat de opaca noastră nepăsare ori „dragostea de improvizaţie”, vai, intratabile. Dar redactorul-şef al Convorbirilor literare este el însuşi un om cumpănit, împăcând poezia „nominală” a începuturilor (o poetică eretică, angajând structuri minimale şi impunând prin siguranţa frazării) cu recuzita romantică, cu pecetea elegiacă, mai apăsată odată cu Piatra de încercare (1995), vehiculând teme obsedante sub „cadenţa umilitoare a timpului”. Reţeta poemului impersonal, acea „străină gură” (zicea, eminescianizând), în vogă într-o epocă dezvrăjită, desensibilizată, face loc infiltraţiilor neoromantismului. Un sfat de altădată („povestea celor întâmplate/ să-ţi fie înşirată/ cu toată nepăsarea”; v. Viaţă impersonală) e încălcat frecvent, poetul chemând – surdinizat, sacadat, laconic, dar energic – „vremi ce nu vor mai veni”. Construind în timp, observa Ioan Holban, un „filtru de percepere a lumii”, cu sprijinul unor „relansatori textuali” (Biblia, mitologia greacă etc.). Şi, desigur, îmblânzind „armata de cuvinte” („duşmănoasă”, „libertină”, „pierdută-n delăsare”), rânduind versurile, oferind „în poemele crude/ în detaşatele priviri astrale” speranţa unui nou început: „e nevoie mereu/ să o luăm de la capăt”. Chiar cu platoşa „zdrenţuită”, sub o ploaie de sânge, în cămaşa zădărniciei, căutând „cărarea îngustă a bucuriei”…