ADRIAN DINU RACHIERUUn caligraf al melancoliei – Ion Beldeanu

Între poeţii de azi ai Sucevei, Ion Beldeanu este, indiscutabil, un nume greu, de largă circulaţie; are deja un impresionant şir de cărţi, un profil distinct şi o faimă ce depăşeşte cota localistă. Locuind „sub acoperişul toamnei”, poetul auzea „trenul zăpezii venind”; mai apăsat decât într-un volum vechi (Armura solară, 1983), tonul elegiac, irigând subteran productele Lecţiei de melancolie (1987) poartă acum, apăsat, sigiliul unei vârste, aşteptând „marele clopot de iarnă”. Aşteptarea deci, insomnia, târziul, gestul sacrificial definesc un timp când „abureşte înserarea”. „La morile toamnei” se înghesuie amintirile; poetul, „nevindecat de iubire” propune un discurs despre desfrunzire în care cresc semnele de întrebare şi „silabele posomorâte”, în care fumegoasele interogaţii se lovesc de golul oglinzii, în care alunecă silenţios silueta Eldorei, glasul amăgitor, ninsoarea cuvintelor. Târându-şi nostalgiile, devoratoarea melancolie păşeşte pe un „covor de cioburi”; ea celebrează o absenţă, acum când „lumina cade îngenuncheată” (Poveste de seară) şi fâlfâie eşarfa amurgului, cochetând cu speranţa. „Vechea armură” – ne previne autorul – este „asaltată de dragoste” (Nimic nu se întâmplă); timpul e răbdător („Deocamdată e bine şi eu am/ Încă vreme să aştept”; v. Eu încă aştept). Refugiat în amintire („povară mereu salvatoare”) poetul simte un zvon urcând, cavalcada sângelui, i se deşteaptă „o sete de plecare”. Eldora, „cea care despică aşteptarea/ Cu surâsu-i fosforescent” rămâne o absenţă invocată, răsfrântă în ademenitoarele oglinzi în care „iluzia îşi schimbă culoarea”. Intrăm într-o „seară dezgolită”, iluzia nemuririi se stinge, cuplul himeric face loc unei umbre rătăcitoare, acuzând imposibilitatea comunicării, purtând, voluptuos, „trena melancoliei”.
2011-03-03T16:00:00+02:00