Oricât de lipsiţi de spirit practic ar fi românii, imensa enciclopedie a criticii postceauşiste care se scrie sub ochii lor tinde să sufoce, prin inutilitate, ultimele speranţe de redresare rapidă. În afara soluţiilor realiste, corul nemulţumirii naţionale nu este decât utila diversiune pe care strategii răului românesc o speculează cu abilitate. Din nebuloasa frustrărilor trebuie extrasă esenţa rezolvării practice.
Pentru a face posibilă rezolvarea fenomenului e nevoie de înţelegerea mecanismului de funcţionare. De ce este România gazda atâtor fapte comise în detrimentul colectivităţii de un număr relativ redus de caractere bicisnice? O explicaţie preliminară ar fi dată de simplitatea formulei: ,,pentru că este cu putinţă”. Lucrurile se întâmplă datorită condiţiilor care le permit. Premisele care determină cauzalitatea actelor individuale sunt exterioare şi interne, altfel zis, cadrul juridic şi cel moral.
Recent, un cunoscut filosof al scenei româneşti a indicat drept origine a răului social precaritatea Constituţiei. Ca lege supremă în cadrul căreia este forjată permisivitatea multiplă de funcţionare a societăţii, Constituţia ori răstălmăcirea ei este una din raţiunile existenţei răului. Limitările Constituţiei României rezidă nu în cele prevăzute, ci în omisiuni. Aşa cum lipsa raţiunii naşte monştri şi cea a informaţiilor duce la ficţiune, orice scăpare a legii duce la umplerea golului prin… fărădelege.