Poetul mergea paralel cu tramvaiul. Vehiculul  fix pe şine, omul în balans pe peronul îngheţat, cu zăpada spulberată de vânt. Tramvaiul pe care îl aştepta să se urce în el îşi micşora viteza ca să oprească în staţie. Omul se grăbea să ajungă la scară… Nici de data asta liniile paralele nu erau destinate să se întâlnească tocmai la infinit…
 Toată lumea ştie că Labiş a fost lovit de un tramvai. Este de crezut. Obiectele nu văd, nu aud, nu simt, nu judecă. N-au conştiinţă, n-au voinţă, n-au sentimente. N-au viaţă. Oamenii sunt cei care văd, care aud, care simt, care judecă, care au minte, voinţă, conştiinţă. Dar sunt atât de fragili, atât de vulnerabili. O creangă căzută dintr-un copac, un ghiveci căzut de la fereastră,  o cărămidă căzută de pe schelă, o alunecare pe gheaţă sau pe o coajă de banană, un bolovan sau o gropiţă în cale, o împleticire, o clătinare, o clipă de neatenţie… Se poate muri din atât de puţin…
 Chiar când eşti Labiş, când te-ai luptat cu inerţia unui timp absurd, când ai spart canoanele impuse de un sistem aberant, când ai creat alt drum pentru literatura unui popor, când încă nu ţi-ai desăvârşit opera, când nu ai motiv să strigi: „Clipă, opreşte-te!”, precum Faust, când te simţi atât de puternic încât ai putea să opreşti în palmă fulgere şi trăsnete, meteoritul Tungus…
Muşchi, oase, tendoane, sânge, vene… Nevolnica limită biologică, la fel pentru genii, pentru oameni de rând… Labiş nu avea simţul pericolului. A văzut moartea cu ochii o singură dată pentru totdeauna. Dacă a învăţat ceva din această întâmplare, nu i-a mai fost de niciun folos.