„Lima este singurul oraş din lume care n-are nevoie de soare ca să te orbească cu strălucirea lui”.
Jaques Chaban-Delmas

Numele capitalei peruane are sonorităţi blânde precum alintul unui nume de femeie. Prin frumuseţea sa puţin stranie şi uşor anacronică, exotică, ea îndreptăţeşte opinia exploratorului Thor Heyerdal care îi acorda supremaţia între capitalele lumii. Dar Roma, dar Parisul, dar Londra, ele pe ce treaptă a frumuseţii pot fi atunci situate? Cu ce anume le depăşeşte Lima, mai cu seamă că oraşul nici măcar n-a împlinit 500 de ani, pe când în spatele celorlalte stau două milenii cel puţin şi, mai cu seamă, vechi civilizaţii cărora lumea contemporană le este îndatorată?
Se zice că, pentru a putea scrie despre un loc ai nevoie ori de şapte zile sau de şapte ani. Cum n-am avut niciuna din cele două şanse, cum am petrecut în oraş, una peste alta, pe deasupra şi fracţionate, doar patru zile, nu pot spune că aş cunoaşte capitala peruană, însă în mod sigur am perceput-o în ce avea ea esenţial. Suficient cât să mă îndrăgostesc de ea. Pentru că, cu Lima, aşa stau lucrurile: ori ai parte de coup de foudre, ori nu-i vei găsi decât cusururi. Cei obsedaţi de parfumul timpului vor găsi, precum navigatorul norvegian, frumuseţea; cei prea „civilizaţi” se vor declara nemulţumiţi de circulaţia haotică, de patina veche a clădirilor, de modul de viaţă total deosebit de cel european, dar câte cusururi nu-i poţi găsi Limei când eşti cârcotaş!
Cu munţii în spate şi infinitul oceanului în faţă, înălţată pe un promontoriu înalt de doar 100 de metri deasupra nivelului mării, celor patru căpitani trimişi de Pizarro în căutarea unui loc pentru viitoarea capitală, platoul de pe malul Rimacului li s-a părut ideal pentru aşezarea ei. Mai mult încă, calculatul conchistador a văzut beneficiile de care s-ar bucura din exploatarea pământului atavillosilor, „unul dintre pământurile bune ca să-ţi petreci viaţa de om”, başca exploatarea muncii indienilor, drept care a cerut coroanei spaniole titlul de „marchiz de Atavillos”, lucru care i-a şi fost acordat. Pe acest loc fermecat, unde „totul era păduri de pomi fructiferi” a trasat Pizarro, în 1535, planul Limei cuadrada, capitala imperiului, numită pe atunci Ciudad de loc Reyes. Încă o dată însă, elementul autohton a rezistat şi s-a impus, iar aşezării i-a fost restituită vechea denumire incaşă a locului. Pizarro n-a apucat să se bucure de titlul de guvernator şi marchiz de Atavillos decât şapte ani. Drept răzbunare pentru execuţia tatălui său, Diego Almagro, ca trădător, fiul acestuia a pus la cale uciderea lui Pizarro. Asta s-a întâmplat în 1542. În catedrala din Lima, unde se odihnesc oasele lui Pizarro, capul conchistadorului abia se mai ţine legat cu o sârmă de restul trupului…
Pizarro a fost un personaj controversat, depinde de unghiul din care a fost perceput de contemporanii săi. Las Casas îl considera un om viclean şi crud, însă după mărturiile altora ar fi fost un om moderat şi înţelept, care s-ar fi opus omorârii lui Atahualpa şi ar fi păstrat chiar doliu după moartea acestuia. Prin testament ar fi cerut să se facă slujbe religioase pentru sufletele indienilor omorâţi, ba chiar, printr-un document autograf, aflat azi în arhiva coroanei spaniole, ar fi cerut un tratament uman pentru indienii cuceriţi.