„Acest minunat sanctuar, pierdut timp de trei secole, s-a convertit în final într-o Mecca înverzită pentru turiştii ambiţioşi”
Hiram Bingham

Nu ştiu cum mai stă la ora actuală lumea cu numărătoarea minunilor – în antichitate erau doar şapte – însă, în mod sigur, lista ar trebui revizuită şi Machu Picchu obligatoriu inclus în ea. Pentru omenire, descoperirea lui a fost o revelaţie, descoperitorul – un erou, iar cele descoperite – cel mai profund mister. Deşi în curând se împlinesc o sută de ani de la momentul când profesorul american de istorie Hiram Bingham a pus piciorul la Machu Picchu şi de la începutul săpăturilor arheologice, cetatea sacră continuă să-şi păstreze cu gelozie misterul. În locul aşteptatelor răspunsuri, întrebările se tot înmulţesc, iar numărul ipotezelor creşte pe măsură ce timpul trece. După cum creşte vertiginos şi mulţimea turiştilor care se aventurează până aici atrase tocmai de misterul locului.
Trei zile, cât am stat la Machu Picchu, n-am visat decât la două lucruri: să văd răsăritul soarelui de pe munte şi să găsesc un locşor de unde să pot admira în linişte priveliştea fără a da peste obişnuita îmbulzeală. De răsărit de soare nici pomeneală, în fiecare dimineaţă a burat mărunt, iar soarele a stat până spre orele opt-nouă dimineaţa ascuns dincolo de pătura groasă de nori şi de negurile ce se căţărau pe munte. Cât despre turişti, dădeai peste ei la tot pasul, însuşi fotografiatul devenind un chin, îţi intrau în cadru când te aşteptai mai puţin la asta.