O bună prietenă mi-a aranjat întâlnirea cu Nazir Hamad, într-o joi spre amiază, la început de septembrie, astfel încât scriitorul m-a poftit imediat în biroul său, după care, două cafele mari, înconjurate de biscuiţi crocanţi, ne-au punctat discuţia dezinvoltă, echilibrată, senină. Sigur că mi-am pregătit „lecţia”, stând câteva zile cu cărţile lui Hamad alături. Scriitorul de origine libaneză s-a născut în 1947. În 1969 a sosit în Franţa pentru un doctorat în psihologie clinică. Psihanalist şi romancier, Hamad a scris, împreună cu Françoise Dolto, Destine de copii (Gallimard, 1995). Mai apoi, a tradus în arabă cartea lui Dolto, Atunci când copilul apare. Nazir Hamad a folosit un pseudonim (Azir Adam) pentru primul său roman Un om de cuvânt. L-am întrebat de ce şi mi-a spus că, fiind psihanalist, nu vroia să se afle, printre pacienţii săi, că… scrie literatură. Cartea reprezintă o cronică colorată a satului libanez în repetarea neîntreruptă a zilelor. Hamad îl consideră un roman popular. Îi spun că mi se pare a fi şi un document etnologic. Uluitor cum se trece de la o economie comunitară la complexitatea raporturilor capitaliste. Ce a mai scris? Romanele La parole destituée (Cuvântul destituit), Si ne meurt la parole (Dacă nu moare cuvântul), Et Adam devint homme (Şi Adam deveni bărbat). Crede că toate cărţile sale au o valoare simbolică. Îmi povesteşte despre barbarii apuse, când se ardeau cărţile. Da, nu poţi despărţi lumea ideilor de CARTE. Surâzând, îmi spune că, atunci când intri întâia oară în casa cuiva, te uiţi dacă are sau nu o bibliotecă. Nimic nu poate înlocui cartea ca obiect. Formatul electronic are utilitate, însă în metrou, trenuri, pe câmp… oamenii ţin în mână cărţi. Nu se teme pentru viitorul literaturii, e optimist. La Paris, cartea e onorată şi citită. Editorii sunt în acelaşi timp şi… negustori. Publică uneori cărţi care reprezintă un „foc de paie”, dar care se văd. Ei sunt conştienţi că există cărţi de referinţă care se vând în timp. Hamad a comparat acele cărţi cu bijuteriile ţinute în cutii ascunse. Nu le arătăm tot timpul, dar le intuim valoarea.
I-am vorbit despre România, despre Cluj, despre faptul că se citeşte puţin la noi, dar că va sosi din nou o vreme în care românii, sătui de imagini, vor prefera pacea cărţilor. Nazir Hamad mi-a făcut o propunere generoasă: să-mi publice cartea scrisă pentru adolescenţi (într-un roman-basm-parabolă). Nu cred că aş îndrăzni să ratez neaşteptata şansă.