În 1873, când boierul Costache Cornescu, cu care de altfel era rudă apropiată, îi încredinţează manuscriptul Manualul vânătorului pentru a-i întocmi o precuvântare, la numai 39 de ani, Alexandru Odobescu avea în spate o carieră impresionantă de magistrat, arheolog, ministru al Cultelor, ministru al Monumentelor, academician şi organizator al Pavilionului Românesc din cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1867). Prin bravura osârdiei sale, s-o spunem, Tezaurul de la Pietroasa fusese restaurat cu atenţie în străinătate şi expus cu acest prilej în Oraşul Lumină.
Ce experienţă şi mai ales ce competenţe avea ca vânător Conu Alecu la acest moment aflăm din capitolul doi a ceea ce a devenit respectiva precuvântare, adică din Falsul Tractat de Vânătorie, pedantesc şi arhaic autointitulat Pseudo-Kineghetikos: “Eram băiat de vreo treisprezece ani când am învăţat să dau cu puşca; – mărturisesc însă că de atunci n-am mai făcut nici un progres în această artă; ba chiar aş zice dincontră! (…) Colonelul Enghel îmi dărui o puşcă cu două ţeve, scurtă şi uşoară, croită şi cumpănită chiar după trupul şi după puterile mele; el mă învăţă cum s-o umplu, cum să ochesc şi cum să trag. De aici înainte, vai şi amar de bietele vrăbii de pe garduri! Pe toată ziua stricam într-însele câte un corn de praf şi câte o pungă de alice (…) Mi se pare că într-atâta se cam mărginesc foile de dafin (simbol al gloriei, n.a.) ce am putut culege în cariera mea cinegetică… De-aş fi zic, mai lăudăros, aş putea să adaug că tot pe malurile Bălţii-Albe, m-am încercat a da şi-n ciovlice de cele moţate (păsări de baltă, numite şi nagâţi, n.a) care se tot cletină în aer şi pe uscat, strigând: ”kibrit! kibrit”; am ochit adesea şi în “Ciocârlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna” (C. Negruzzi, în Aprodul Purice, n.a.), ba unde pui că am cutezat a trage cu puşca şi-n cârdurile de gâşte sălbatice ce trec mereu cu grămada de-a lungul Buzăului. De nu m-ar fi oprit văcarul satului, aş fi nimerit desigur şi un graure din cei ce zboară printre vitele din cireadă…”