Fie-mi îngăduit a înfăţişa o amintire veche. Răscolind zilele trecute un vraf de hîrtii îngălbenite de vreme, am dat de o filă ce mi-a readus-o în faţă. E vorba de un „Proces-verbal de sancţionare”, emis, la data de 21.XII.1957, de către „Comisia de disciplină a Facultăţii de filologie, istorie şi filozofie” a Universităţii din Cluj şi contrasemnată de rector. Iată conţinutul acestuia: „Analizînd situaţia conduitei şi frecvenţei tov. student Grigurcu Gheorghe, anul IV, secţia română, grupa 728, a constatat următoarele: caz de indisciplină. Atitudine huligană faţă de administratorul imobilului. Atitudine nejustă faţă de cadrele didactice (?). Frecvenţă slabă, deşi i s-a atras atenţia încă din anul trecut asupra frecvenţei neregulate (se aflau în chestiune în speţă cursurile de marxism-leninism, asasin de plicticoase  –  n.n.). În conformitate cu dispoziţiunile Art. 31 din Regulamentul de ordine al instituţiilor de învăţămînt superior, propune ca tov. Grigurcu Gheorghe să fie sancţionat cu mustrare severă cu avertisment şi la prima abatere va fi exmatriculat”. (Ar fi fost a treia exmatriculare din cursul studenţiei mele   –  n.n.). Ce s-a întîmplat atît de grav? Ce a provocat mînia cerberilor universităţii clujene unde eram student în anul final? Mi-am permis un fapt de-o cutezanţă nemaipomenită. Pur şi simplu o infamie. L-am luat de mînă şi l-am adus pe culoarele impunătoarei instituţii, căreia astfel îi călca pragul pentru prima oară, pe un adolescent iubitor de literatură. Pe un elev eminent, care, consătean cu gazda mea, un jurist interbelic, mă vizita adesea. Un băiat cu care stăteam de vorbă şi căruia îi împrumutam cărţi din categoria celor puse la index de regim, a căror lectură nu era chiar scutită de primejdii… Ne aflam într-un moment întunecat. La puţin timp după înăbuşirea sîngeroasă a revoluţiei maghiare ce avusese rezonanţe şi în ţara noastră, oficialii îşi ascuţeau vigilenţa revoluţionară, îşi înăspreau tonul. Nu făceau excepţie universitarii clujeni, care, după cum se ştie, nu au depăşit niciodată în perioada comunismului o atitudine de (în cel mai bun caz) pasivitate, cu o singură excepţie, fulminantă aceea: Doina Cornea. Dar să explic cum am ajuns… huligan. Am fost surprins asupra faptului ilicit pe care l-am menţionat de către un soi de intendent-portar al instituţiei, pe numele său, dacă nu mă înşel, Catarig. Individ care, după cum am aflat mai tîrziu, îndeplinea cu zel şi o funcţie mai apreciată decît cea administrativă. Luat la rost cu brutalitate de personajul obez, arţăgos, ce se îneca în accesul său coleric, m-am străduit să-i explic despre ce e vorba. Zadarnic. Tuna şi fulgera, de parcă aş fi adus cu mine o bombă pentru a face să sară în aer venerabila Universitate. Păzind cu stricteţe securitatea acesteia, ipochimenul n-a ezitat să mă reclame la superiori, cu rezultatul consemnat mai sus. Ce-aş mai putea adăuga acum, după mai bine de o jumătate de veac? „Comisia de disciplină a Facultăţii de filologie, istorie şi filozofie” m-a umilit cu rea voinţă, fiind de bună seamă la curent cu împrejurarea că, în anul anterior, cîştigasem în calitate de student un premiu întîi pe ţară, singurul din acel an al întregului Cluj universitar. Dar cred că-i pot acorda şi o dispensă. Onorabilii săi membri n-aveau cum să ştie că elevul pe care l-am adus cu mine în sacrosanctul lăcaş, ca un huligan ce eram, pe numele său Ion Pop, va deveni profesor şi chiar decan al Facultăţii în chestiune şi nici că subsemnatul  va ajunge să povestească întîmplarea în cea mai cunoscută revistă literară din România. Altminteri presupun că ar fi fost un pic mai prudenţi…