Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a editat cu mijloace modeste, la începutul anilor douămii, o “arhivă” de poezie a detenţiei în 3 volume, îngrijită de un colectiv condus de Constantin Aurel Dragodan, modest profesor de engleză, într-un oraş de provincie din sudul ţării, el însuşi fost deţinut politic, întemniţat mai bine de 20 de ani. Din indexul alfabetic incomplet la volumul II (1993), reiese că arhiva urma să curprindă creaţia inedită a peste 160 de poeţi. Printre ei nume cunoscute precum Dumitru Bacu, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Gyr, Vasile Militaru, Dragoş Morărescu, I.D. Mirea, Ion Omescu, Ion Victor Pica, Petre Strihan, Vasile Tacu, Gheorghe Tomaziu, Constant Tonegaru, Gabriel Tepelea, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Ion Zană, Haig Acterian, Andrei Ciurunga, dar şi “necunoscuţi’ pentru mine ca Gheorghe Popescu-Vâlcea, Mircea Căpitănescu sau Ion D. Mitrea. Lucrarea amintită mi-a fost dăruită cu o reală bucurie, de către ultimul pomenit, în 1994, ca un gest de omagiu pentru intervenţia făcută pe lângă autorităţile statului postrevoluţionar de la care am obţinut, altminteri fără prea mari eforturi (era o atmosferă de emulaţie efervescentă în absolut toate doemniile vieţii social-politice şi culturale în acei ani!), înlesniri pentru amplasarea şi construcţia la Târgovişte a Monumentului Foştilor Deţinuţi Politici, ridicat pe un amplasament lângă actuala Cameră de Comerţ.
Înalt şi subţire ca o andrea în costumul său gri, domnul Mitrea nu se despărţea niciodată de servieta sa pântecoasă burduşită cu cărţi şi manuscrisele propriilor volume de versuri, vreo cinci la număr, dacă nu mă înşel, scrise , sau mai bine-zis gândite şi memorate în închisoare, recuperate cu multă trudă, în parte, după 1990. Am avut în mână în manuscris şi Reduta vremii din restrişte şi Nostalgia speranţei şi Alegorii printre gratii şi Mireasma florii din răscruce… Autorul lor nu a apucat să le publice, deşi luase contact cu mai mulţi aşa-zişi editori, dar le multiplicase în câteva exemplare dactilografiate care circulau pe la diverse cunoştinţe. De o modestie şi o corectitudine a raporturilor umane exemplare, deşi le purta pretutindeni cu el, domnul Mitrea nu dădea mai mare importanţă versurilor sale decât aveau în realitate. Cum spunea domnia sa, numai ele l-au ajutat în vremuri cumplite să supravieţuiască, prezervându-i condiţia umană şi făcându-l mai patriot. “Poezia a fost dimensiunea care m-a ajutat în închisoare să mă apropii de Dumnezeu. Doar cei care credeau în Cuvântul Lui aveau cu adevărat curajul să-i înfrunte deschis pe satrapii comunişti. Îndumnezeirea asta ne unea şi ne fortifica”.
Despărţit de familie în urma emigrării singurului său fiu în Germania, cu sănătatea zdruncinată, mă vizita când şi când prin anii ’97-’98 (s-a prapădit, neştiut în 2001(?), recitându-mi încă de la uşă de fiecare dată aceleaşi versuri: “ Vorbeşte acel ce-n norul ceţii/ A suportat cununi de spin/ iluminând cărarea vieţii/ Prin raza gândului senin// El spune tainic suferinţa/ că , tot ce-amarnic a durut, / a întărit mereu credinţa/ In sufletu-i ca legământ”. La o astfel de întrevedere, odată, domnul Mitrea a scos din taşca sa un album splendid, apărut, cred, la Meridiane intitulat Miniatura românească. După ce m-a lăsat să-l răsfoiesc, mi-a spus că a dat de puţină vreme şi cu totul întâmplător peste carte, dar că ea îi evocă pe unul dintre cele mai frumoase caractere umane întâlnite în temniţele comuniste. Timp de o oră, o oră şi jumătate l-am ascultat înmărmurit pe Ion D. Mitrea vorbindu-mi de prietenul său, cunoscut în lagărele reeducării, preotul nehirotonit Gheorghe Popescu din Copăcenii Vâlcei, autorul studiului şi selecţiei planşelor din Miniatura românească. Impărţind o vreme celula de la închisoarea din Aiud cu domnul Mitrea, Gheorghe Popescu care semna şi cu cognomenul Vâlcea l-a învăţat la perfecţie limba franceză, predându-i adevărate cursuri, pe înţelesul său, despre simbolurile artei creştine ale Estului bizantin. “Cred că experimenta pe mine o lecţie împotriva uitării. Povestea vieţii acestui om, domnule Ghilimescu, este o adevărată odisee. Ai auzit de Grupul de Rezistenţa şi Luptă Anticomunist Vlad Tepeş? (Am recunoscut că nu auzisem). El l-a creat imediat după ocuparea României de către sovietici, în 1947. Avea un curaj nebun, şi nu e de mirare că însuşi regele îl decorase cu “Virtutea Militară”, cea mai înaltă distincţie de bravură ostăşească”. Nu îmi mai aduc aminte, fiindcă, furat de poveste, am uitat să-mi mai notez, ce fapte de uimire sub arme ale lui Gheorghe Popescu-Vâlcea a evocat atunci domnul Mitrea. Am reţinut doar că manifestele grupului se tipăreau şi multiplicau sub nasul Siguranţei la Ministerul Cultelor unde, în 1947, Gheorghe Popescu-Vâlcea era director. Aici era acompaniat de prietenul său, preotul de la Biserica Stavropoleos din Bucureşti, cu un nume înădit şi el de la satul de origine tot din Vâlcea, Dumitru Iliescu-Palanca. Preotul Iliescu primea chiar în altarul Bisericii Sfinţiii Arhangheli Mihail şi Gavril jurămintele celor ce aderau la mişcarea de rezistenţă organizată de Gheorghe Popescu-Vâlcea împotriva comunismului. “D-le Ghilimescu, prietenul meu a avut noroc, a scăpat cu viaţă din închisoare şi Dumnezeu i-a dat zile să scrie şi câteva cărţi, curajul lui însă îl recomandă să-l aşezăm alături de monseniorul Ghika şi preotul Ilie Lăcătuşu, de Elisabeta Rizea şi cardinalul Todea, de Mircea Vulcănescu şi Ion Flueraş…”
De la domnul Mitrea am aflat atunci că Gheorghe Popescu-Vâlcea a scris în închisoare un imn al rezistenţei naţionale care “se bătea la perete” în închisorile rezistenţilor (“Voi, ce-aţi căzut în cătuşe, şi fiare, Voi, ce-aţi căzut pe altarele sfinte,/ Voi, schingiuiţi fără de cruţare/ Lauri prinos, lacrimi pe morminte.// Lupta voastră, jertfa noastră,/ Toţi jurăm, vă vom urma,/Jertfa voastră-i viaţa noastră,/ N-am trădat, nu vom trăda…”).
După ani de la evocarea domnului Mitrea, am descoperit într-un dicţionar bisericesc fişa lui Gheorghe Popescu-Vâlcea. Impresionantă! Studii la Seminarul teologic “Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea (1924-1932), Facultatea de Teologie din Chişinău (1932- 1936), Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Institutul de Artă bizantină şi a sud-estului european de la Universitatea din Strasbourg, cursuri de Artă creştină şi Bizantinologie la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris; doctoratul în Arte la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Ofiţer în războiul al doilea mondial, inspector-general în Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor. Specialist reputat în arta bizantină, ne-a lăsat în 1940, Simbolul crucii în gândirea şi arta creştină; 1941, Consideraţii asupra artei bizantine; 1989, Cărţile populare miniate şi ornate. In 1991(după 16 ani de temniţă grea: 1948-1964) a tipărit şi o carte de versuri care, cum altfel s-ar fi putut numi mai potrivit decât Cuvinte din temniţă? Dincolo de marile teme ale poeziei româneşti de detenţie, în genere, prezente şi în lirica sa (boala, foamea, suferinţa, cumplitele avataruri ale “reeducării”, credinţa în Dumnezeu şi dorul după lumină şi liberate al deţinutului pollitic) , poezia lui Gheorghe Popescu-Vâlcea impresionează prin rafinamentul expresiei şi delicateţea sentimentelor. “Bate vânt de toamnă-afară,/ Printre ramuri plâng castanii,/Peste viaţa mea amară,/ Pică frunze, zboară anii.// Peste ţarini pustiite,/ de de-asupra se cern norii,/ Dorm zăvoaie ruginite,/ Către zări se pierd cocorii.// In pridvor, bătrâna mamă,/ Toarce-n caier şi veghează,/ Varsă lacrimi în năframă,/ Aşteptând ca să mă vază.// De la biata gându-mi vine / La mormântul fetei, care,/ A murit gândind la mine,/ A murit de dor şi jale.// Peste lespezi funerare,/ De frunziş şi iederi pline,/ Arde-un muc de lumânare,/ Ţes păinenjenii ruine.// Dinspre zările de-acasă/ Mă întorc din nou în mine,/ Greu surghiunul mă apasă,/ Si cătuşa strâns mă ţine (…)”.