„Aceasta să o faceţi în amintirea mea” ! Cuvintele rostite de Iisus Hristos au devenit temelia oricăror sărbatori creştine. Fără amintire trecutul este pierdut şi odată cu el devenirea istorică a Omului. Amnezia surpă orice identitate lăuntrică. Dacă profunzimea  evenimentelor cu bogăţia indescritibilă şi nuanţată a înţelesurilor, ce-şi aşteaptă uneori veacuri la rând decriptarea, s-ar pierde în neant, viaţa însăşi ar fi nonsens. Că nu este aşa, că nu vrem şi nu trebuie să fie aşa, o ştim fiecare în singurătatea inimii noastre. Singurătatea…acest cuvânt hulit de unii ca blestem şi binecuvântat de alţii ca descălecare unică – e punte, popas, condamnare, trecere spre ceilalţi. Prezentul meu de astăzi va fi mâine trecut. Curgerea însăşi a vremurilor pare fatalitate. Libertatea îşi alege cântecul şi paşii dansului, în timp ce necesitatea fructifică spectacolul. Sub brazdele ei întunecate adorm încrezătoare seminţele.
Săptămâna îndurerată a Patimilor premerge soarta bucuriei. Suferinţa mistuie şi se mistuie până la transfigurare. Arde contururile posesive ale nopţii eliberând în sine stelele speranţei. Căci fără ingenuitatea ei, demonul îndoielii ar îngheţa lumina oricărei iubiri. Ar închide fără zăbavă inteligenţa în temniţa propriei sale speculaţii, ar ucide viitorul doar pentru a-şi dovedi că moartea e singurul adevăr neîndoielnic. Ce succes repurtează când ura şi teama împânzesc oraşul. Când mulţimea se îmbulzeşte să vadă reprezentaţia durerii. Când mai marii lumii îşi felicită dispretul, îşi măgulesc părtinirea, îşi certifică mândria.  Contopiţi în iluzoriul triumf al vinovăţiei aşteptau minunea unui Dumnezeu crucificat: “Atotputernicul cuprins de slăbiciune? Incapabil să se răzbune ca pe vremea veneraţilor strămoşi? Incapabil să coboare de pe cruce spre a se dovedi pe Sine Dumnezeu? Incapabil să impună şi  să stăpânească , să-şi păstreze porunca în cuvânt? Incapabil să strivească în forţă, batjocura, viclenia, răutatea şi destinul, incapabil ca şi cel mai mărunt om, condamnat la moarte!”