TIHON CIURILIN S-a născut în localitatea Lebediani din gubernia Tambov în familia unui negustor. La vârsta de patru ani învaţă a citi. Îşi începe studiile gimnaziale pe care, din cauza bolii, nu le poate încheia. În 1904, certându-se cu tatăl vitreg, pleacă la Saratov, apoi – la Moscova. Un singur an doar (1907) studiază la Institutul de Comerţ.
Încă de la Saratov, devine… „anarhist-comunist”, povestind că ar fi  activat în ilegalitate şi, de teama de a fi arestat, fugi peste hotare. În 1909 se întoarce în Rusia, este anchetat şi internat în ospiciu, diagnosticul fiind: mania urmăririi. Aici avea să petreacă doi ani (1910-1912), declarând greva foamei.
Primele publicaţii – în suplimentul revistei Holda (1908). După ieşirea din ospiciu se apropie de cercul avangardiştilor, în special de M. Larionov, N. Gonciarova şi V. Hlebnikov.
În 1915 publică volumul Primăvara de după moarte, apoi A doua carte de versuri (1918) şi nuvela Sfârşitul lui Kikapu. Este şi coautorul mai multor almanahuri şi volume colective ale futuriştilor, printre care – Maeştrii moscoviţi (1916), Salonul de primăvară al poeţilor (1918). Îi declară drept maeştri pe Hlebnikov şi Maiakovski. În 1918, la Harykov, Hlebnikov îl admite în Societatea Preşedinţilor Globului Pământesc. În vara anului 1920, împreună cu soţia sa B. Korvin-Kamanskaia şi L. Arens, organizează în Crimeea uniunea tinerilor budetleny (futurişti) Junii mărginaşi creierocultivatori.
Decepţia şi sărăcia fac ca, în 1927, Tihon Ciurilin să ajungă din nou în ospiciu pe durata a 4 ani. O nouă perioadă poetică fecundă începe după ieşirea sa din spital. În 1932 îi este interzisă pentru publicare cartea Jar-Viaţă. În 1940 îi apare ultimul volum. Însă nu ajunge în librării, tirajul fiind nimicit. Creaţia sa este definitiv stigmatizată ca „otrăvită de miasmele putrefacţiei decadente”. În fine, peste ceva timp editează cartea Versurile lui Ciurilin.
Ultimii ani de viaţă îi trăieşte în negre privaţiuni. După moartea soţiei (octombrie 1945) poetul nu vrea să creadă în acest final şi, timp de 17 zile, nu lasă pe nimeni să se apropie de cadavru. Dar, odată conştientizând fatalitatea, îşi taie venele, fiind din nou internat în ospiciu, unde şi moare de inaniţie.
Talent surprinzător, fascinant ca viziune şi inventivitate, neîndoielnic învecinat genialităţii şi intercomunicând cu aceasta, în unul din poemele sale Tihon Ciurilin scrisese memorabil: „Eu sunt fericirea şi nenorocirea poporului”.
Cu titlu de concluzie personală, aş spune că Ciurilin mă duce cu gândul la un bacovianism boreal, în alte locuri – la un kafkianism, „operând” concomitent cu primul. Dar în contextul fenomenologiei – mai bine zis, la plural – fenomenologiilor avangardismului rus creaţia şi destinul lui Ciurilin rămân încă a fi valorificate.
Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU