24 noiembrie
Ne plimbăm printre capodoperele arhitecturale şi sculpturale ale lui Iktinos şi Fidias. Pe sus, în pantă, jos, în est, sud, vest, pe unde reuşim să ne întâlnim cu antichitatea propriu-zis(ă), cu spiritul ei. Să o vedem, să o atingem, de se poate, – o colonadă, un zid, o statuie; să o identificăm, aievea sau in abstracto, rememorat, livresc, cu ochii pe vreun prospect, pliant. Templul numit Atena Nike. Ionic, izvodit de arhitectul Callicrates. Friza era ornamentată cu basoreliefuri ce reprezentau un grup de zei (în partea estică) şi bătălii – în celelalte două părţi. Dar de ce am vorbi la un trecut… definitiv, când templul se află, aproape integral, în Muzeul Britanic?… Mai vorbiserăm noi de atare jafuri culturale…
Parthenonul – cel mai de seamă monument al antichităţii eline. Stil arhitectural doric cu elemente ionice. În 1687, a servit ca depozit de praf de puşcă pentru armata otomană, fiind bombardat de către veneţieni; grav afectat în urma exploziei care s-a produs în interiorul său. Friza ionică înconjoară (deja – parţial) templul. În forma ei iniţială, reprezenta zei, animale şi 360 de oameni. La începutul sec. al XIX-lea, ambasadorul britanic în Imperiul Otoman, Lord Elgin, a vândut (!) o parte din sculpturi şi 80 de metri din friză Muzeului Britanic. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de „Marmura Elgin”. Impostură în cel mai execrabil grad: cel ce jefui, Eglin, acoperă numele marilor ctitori ai antichităţii greceşti!