23 noiembrie
E miercuri dimineaţă. Revenim la Pireu, principalul port atenian. Cu unii din ai noştri se întâmplă o confuzie: V. Beşleagă cu N. Popa urcă într-un autocar care să-i ducă la hotel, în vreme ce noi, cu alte autocare, pornim, pe ţărmul nordic al Golfului Corint, într-o excursie de excepţie: la Delfi! Pe care vechii elini îl considerau centrul lumii. Acolo a fost (mai este?… ce întrebare naivă…) locaşul Oracolului, al pereotesei Pithya. Şi-apoi – atenţie, domnilor poeţi! – unii dintre noi, sau poate toţi care suntem aici, vom ajunge pentru prima oară la poalele Muntelui Parnassus, de unde şi astăzi zeii ne mai adie suflul inspiraţiei. Unora.
Prima escală – la Izvorul Castaliei, nimfă din Focida, transformată de Apollo în apă dătătoare de inspiraţie poetică. Aici venea preoteasa-prezicătoare cu solicitanţii săi să se purifice în undele cleştarului montan. Şi încă ceva ce ţinea de ritual: pentru a constata dacă zeul suprem este dispus să vorovească prin gura Pythiei, o capră albă era stropită – probabil, din abundenţă – cu apă rece şi dacă biata de ea tremura din tot corpul însemna că acesta e semn bun şi oracolul putea fi ispitit. Apoi, lăsând animalul să păşuneze, preoteasa, însoţită de solicitanţi, făcea drumul urcuş, trecând prin preajma mormântului lui Dionyssos, unde bea apă sfântă din izvorul Cassotis. Pythia, aşezându-se pe un trepied de bronz, mesteca frunze de laur – multe, aici, unde ne aflăm şi noi – cădea în transă şi reproducea, cică, răspunsul lui Apollo – nişte sunete nearticulate, tălmăcite de preoţi.