19 noiembrie
Revăd Tokapî – palatul sultanilor; palatul-tupilatul, îmi vine să zic: nu e înalt, ci cam… lăbărţat, întins pe orizontală.
 Le povestesc colegilor ce ni se întâmplase nouă, mie şi lui Cimpoi, în faţa vitrinei în care ni se arăta sabia lui Ştefan cel Mare. Era în primăvara anului 1992. Şi sabia, la vreun metru lungime, ni se păru destul de oarecare, cu lama ce mai că prinse a prinde pete de rugină… Ne gândeam noi că, pe lângă celelate arme pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur… a noastră… Ei bine, redresarea veni graţie ingeniozităţii ghide(se)i-turcoaice care, observându-ne scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Aceasta, însă, era o sabie… de lucru…” Sigur, menţiunea ne reconfortă considerabil.
Apoi, două ore de bazar. Pe care îl cunosc şi unde, acum doi ani, îmi procurasem nişte articole din pânză-blugi (cânepă albastră, să zicem). La Ankara, nu reuşisem să găsesc o cămaşă pe potriva formaţiunii mele corporale cam… nestandard: orice măsuram, se termina cu dezamăgirea vânzătorului, care rostea a neputinţă: „Buiuk, buiuk…” – adică, dom’le, eşti cam barosan, nu găsesc mărimea potrivită. Şi într-adevăr, în acea parte a Turciei locuitorii mi se păruseră ceva mai scunzi decât spre partea europeană. Eram pe cale să ratez şi la bazarul din Istanbul, însă un evreu spuse să aştept puţin, ducându-se unde ştia el şi revenind cu o cămaşă-blugi care – să vezi! – mi se potrivea. Ţin minte că i-am plătit cu valută românească – acolo, atunci (poate că şi azi; nu ştiu) circula valuta mai multor ţări. Înţelesesem de la negustor că şi cea românească nu e de lăsat.