Camionul bulgar – un şantier textual
Ultima creaţie onirică a lui Dumitru Ţepeneag este Camionul bulgar. Şantier sub cerul liber (Polirom, Iaşi, 2010), un roman onirico-postmodern în care autorul îşi dezvoltă propria-i teorie prin intermediul confesiunii. Conform mărturisirii autorului-narator, jumătate din titlul romanului e împrumutat de la Margueritte Duras, deşi autorul declară că nu poate să o sufere. Subtitlul romanului „Şantier sub cerul liber” susţine această metodă de construcţie narativă prin care cititorii să contribuie la realizarea romanului: „Scrisul e ca un şantier sub cerul liber (…) şi să nu ezit să şterg, să nu-mi fie lene să fac munca asta de conţopist: să scriu, să şterg şi iar să şterg…Doar pentru asta a fost inventat ordinatorul! Mai mult pentru a şterge decât pentru a scrie…Nici nu trebuie să ştergi chiar totul. Vreau să spun: tot ce nu-mi place sau îmi închipui că n-o să placă nici altora, celor care se vor strădui să mă citească. Ar trebui să existe posibilitatea ca cititorul să şteargă şi el ce nu-i place. Să-şi şteargă. Să-şi alcătuiască din frazele şi cuvintele scriitorului cartea care e pe gustul lui… Dar pentru asta cărţile ar trebui să circule pe internet. Dar nu în formă definitivă. Texte provizorii… Deschise… Fie şi numai cărţile acelor scriitori care acceptă să intre în joc: cititorii să aibă şi ei un cuvânt de spus, să şteargă ori să adauge… Eventual, după ce au efectuat modificările şi sunt mulţumite de ele să repună textul în circulaţie, tot pe internet, bineînţeles şi să dea astfel posibilitatea şi altor internauţi să intervină cu riscul că se vor ivi nenumărate variante dintr-un acelaşi text, cum se întâmpla în folclor, când o poveste sau o baladă trecea din gură în gură, nimeni nu mai ştia de unde vine , de la cine plecase, şi se răspândea pe întreg teritoriul unde se vorbea o aceeaşi limbă. Sau chiar limbi diferite. Şi asta era posibil: creaţie colectivă, orală, şi traducere tot orală.
Ultima creaţie onirică a lui Dumitru Ţepeneag este Camionul bulgar. Şantier sub cerul liber (Polirom, Iaşi, 2010), un roman onirico-postmodern în care autorul îşi dezvoltă propria-i teorie prin intermediul confesiunii. Conform mărturisirii autorului-narator, jumătate din titlul romanului e împrumutat de la Margueritte Duras, deşi autorul declară că nu poate să o sufere. Subtitlul romanului „Şantier sub cerul liber” susţine această metodă de construcţie narativă prin care cititorii să contribuie la realizarea romanului: „Scrisul e ca un şantier sub cerul liber (…) şi să nu ezit să şterg, să nu-mi fie lene să fac munca asta de conţopist: să scriu, să şterg şi iar să şterg…Doar pentru asta a fost inventat ordinatorul! Mai mult pentru a şterge decât pentru a scrie…Nici nu trebuie să ştergi chiar totul. Vreau să spun: tot ce nu-mi place sau îmi închipui că n-o să placă nici altora, celor care se vor strădui să mă citească. Ar trebui să existe posibilitatea ca cititorul să şteargă şi el ce nu-i place. Să-şi şteargă. Să-şi alcătuiască din frazele şi cuvintele scriitorului cartea care e pe gustul lui… Dar pentru asta cărţile ar trebui să circule pe internet. Dar nu în formă definitivă. Texte provizorii… Deschise… Fie şi numai cărţile acelor scriitori care acceptă să intre în joc: cititorii să aibă şi ei un cuvânt de spus, să şteargă ori să adauge… Eventual, după ce au efectuat modificările şi sunt mulţumite de ele să repună textul în circulaţie, tot pe internet, bineînţeles şi să dea astfel posibilitatea şi altor internauţi să intervină cu riscul că se vor ivi nenumărate variante dintr-un acelaşi text, cum se întâmpla în folclor, când o poveste sau o baladă trecea din gură în gură, nimeni nu mai ştia de unde vine , de la cine plecase, şi se răspândea pe întreg teritoriul unde se vorbea o aceeaşi limbă. Sau chiar limbi diferite. Şi asta era posibil: creaţie colectivă, orală, şi traducere tot orală.