Lumile literare sunt în mişcare

Literatura română are deja o tradiţie a rupturii, a negativităţii reformatoare, a subminării şi distrugerii universurilor literare constituite, a manifestelor poetice. Obsesia autenticităţii a profesionalizat revolta expresionistă, a expresivităţii în general. Înnoirea limbajului poetic românesc dă şi el dinamism „spiritului creator”. Iar experimentalismul are permanent sens, chiar şi atunci când se înfundă în formule antipoetice. Lumile literare sunt în mişcare, libertatea subiectivităţii creatoare face legea, poeticile neoavangardei rămân contradictorii.
Într-o „epocă de extenuare spirituală”, în care literatura şi scriitorul „îşi lichidează valorile”, la ce poţi să te mai aştepţi? Marginalizarea, excluderea, izolarea, desolidarizarea te fac să crezi că am ajuns la un fel de „sfârşit de vârstă culturală”, în care fiecare îşi salvează sufletul cum poate. Lasă că la putere acum e subcultura. Nu mai folosesc la nimic nici scepticismul radical, nici găsirea de coeziuni profunde „în limbă şi în scris”, nici „nihilismul activ”, nici nuanţele reflecţiei. „Trebuie să ne asumăm condiţia de scriitor solitar, rupt de lume”…
În ce mă priveşte, la început de an 2008 am încercat să amestec sentimentul sfârşitului cu sentimentul debutului meu literar, intuitiv – mergând pe mâna experimentalismului (valabil la masa mea de scris la toate vârstele). Am reevaluat versuri scrise de la 14 ani în spiritul neoavangardei, al jocului ei nedisciplinat, cum ar spune Ion Pop, versuri trecute prin filtrul memoriei mele de azi. Ce a ieşit? Am pus în scenă poeme ale marilor deziluzii şi exasperări, structuri reciclate, ale unui decadentism romantic. Dau două exemple. Ascultaţi-le prăbuşirea…