Postmodernismul şi memoria zaţului tipografic reciclat

În 2001, la 6 ani de la debutul în volum cu Aventura prozei scurte în anii ’80 (Ed. Calende, Piteşti), Al. Th. Ionescu a revenit cu o monografie consacrată lui Mircea Nedelciu, apărută la editura braşoveană Aula. Cartea are structura clasică  a unei lucrări de acest gen: un comentariu al operei autorului, o antologie de texte din opera acestuia, un dosar de referinţe critice şi o scurtă bio-bibliografie. Scopul subînţeles trebuia să fie unul didactic, însă atât stilul, cât şi rezultatul final debordează didacticismul, în înţelesul obişnuit, cum sper să reiasă şi din cele ce urmează.
Proza lui Mircea Nedelciu, unul dintre liderii generaţiei ’80, ilustrează cum nu se poate mai bine efortul acestei generaţii scriitoriceşti de a face trecerea de la modernismul recuperat şi epuizat de generaţiile ’60, ’70, la postmodernismul contemporan. Metodele sintezei şi analizei, puse în joc de foarte concentratul şi totodată cursivul text al monografiei, urmăresc să documenteze şi astfel să demonstreze evoluţia scrisului nedelcian dinspre „tardo-modernism sau pre-modernism“ către postmodernismul deplin din perioada maturităţii creatoare1, din păcate curmată brusc de o boală incurabilă. Sinteza constă în clarificarea principalelor trăsături ale postmodernismului, ordonate în cele din urmă într-un decalog: „1) Antropocentrism; 2) Imanentism; 3) Integralismul; 4) Recuperarea; 5) Textualismul; 6) Experimentalismul; 7) Sincronia stilistică; 8) Ironia şi ludicul; 9) Conştiinţa teoretică; 10) Democratizarea publicului“. Analiza se doreşte o determinare minuţioasă a respectivelor caracteristici în scrierile lui Mircea Nedelciu, abordate după criteriul cronologic. Dacă în ceea ce priveşte sinteza, autorul ştie cum să beneficieze de concluziile altora, în special ale lui Corin Braga din 10 studii de arhetipologie, în planul analizei el regăseşte o deplină libertate de mişcare.
Demersul analitic se desfăşoară pe două coordonate: estetică şi etică.