După recitirea cărtii de debut a lui Al. Th. Ionescu, Aventura prozei scurte în anii ’80, într-o a doua ediţie publicată postum la Editura Dacia (Cluj-Napoca, 2011) cu un titlu puţin schimbat, Aventura prozei scurte şi alte texte (motivele schimbării vor reieşi din cele ce urmează), cred că pot afirma cu certitudine că primul cuvânt din titlu se susţine în totalitate. Odată intrat în text , chiar dacă n-ai frecventat în mod deosebit cărţile prozatorilor optzecişti, devi participant la spectacolul unei inteligenţe ce nu este nici aridă, nici pătimaşă, ci păstrează justa măsură, mişcându-se cu dezinvoltură pe muchia strâmtă a judecăţiilor fireşti. De altfel, lasă să se întrevadă autenticul critic literar care a fost Al. Th. Ionescu, proza, în special cea scurtă, din ultimul deceniu al comunismului românesc, s-a străduit să creeze cu mijloacele pe care şi le-a putut permite o anumită normalitate pe fondul absurdităţii generalizate.
Întrepătrunderea perspectivei istorice, diacronice, cu una comparativă, sincronică, conferă scriiturii lui Al. Th. Ionescu o densitate ideatică, pusă bine în valoare de stilul limpede, concis, cu multe imagini sugestive. A rezultat o carte nu foarte groasă, (care putea fi oricând continuată şi  dezvoltată)  ce are ca ţinte principale să surprindă specificitatea generaţiei ’80 în contextul prozei române postbelice (raportările la anii ’50, ’60, ’70 sunt frecvente, dar nu lipseşte nici câte o privire aruncată retrospectiv dinspre anii ’90) şi să îi testeze posibilităţile de evoluţie viitoare.
Fiind el însuşi optzecist, format în mediul revistei Echinox, Al. Th. Ionescu nu ezită să utilizeze procedeele tehnice  pe care le descoperă cu minuţiozitate în short-story-urile congenerilor, despre care afirmă că: “nu li se poate nega intelectualismul ridicat, o atitudine livrescă asumată în mod conştient şi de aceea cu efecte dezinhibitorii, folosirea declarat-programatică a „recitalului de procedee”, implicarea cititorului în text şi mai ales, capacitatea de autoevaluare a propriilor proze cu o luciditate ieşită din comun”. În ceea ce priveşte „recitalul de procedee” al optzeciştilor, el constă, sintetizează autorul, în: „textualism, intertextualiate, tranzitivitate, autoreferenţialitate”, toate fiind surprinse la lucru prin lectura cărţilor publicate până la sfârşitul anilor ’80 de (număr apostolic!) 12 prozatori. De fapt criticul ierarhizează autorii comentaţi după criteriul “ştiinţei” de a ascunde în textura epicului mecanismele “ingineriei textuale”. Preferaţii săi vor fi în acest sens: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Bedros Horasangian, Ioan Groşan, Răzvan Petrescu. În cazul lor, dar şi al celorlalţi: Gherghe Cuşnarencu, Nicolae Iliescu, Sorin Preda, Cristian Teodorescu, Ioan Lăcustă, Alexandru Vlad şi Cornel Nistorescu, criticul reuşeşte, mulţumită rafiamentului analitic, să determine ceea ce îi singularizează pe fondul unor asemănări de grup.
O trăsătură comună tuturor este livrescul, ei mizând în unanimitate pe compatibilitatea dintre viaţă şi livresc. Îi diferenţiază dozajul celor două elemente şi modalităţile îmbinării lor, care trebuie să confere autenticitate scrisului, ţelul ultim urmărit de toţi. Însă, e vorba de o autenticitate nu de dincolo sau de dincoace de livresc, precum la membrii generaţiei interbelice (Criterion), ci obţinută prin intermediul livrescului. „Pentru ei, scrie autorul, livrescul nu acţionează ca o constrângere, ci ca o forţă eliberatoare de convenţii şi provoacă o permanentă adecvare a discursului epic în vederea reducerii decalajului dintre semnele realităţii şi imaginea lor în text”. Optzeciştii pornesc cu convingerea că totul s-a spus, lor nerămându-le altceva de făcut decât să spună altfel ceea ce s-a spus deja. “Privind cu o curiozitate contrafăcută la formula socratică (citez iarăşi unul dintre pasajele sclipitoare ce abundă în carte), el ( prozatorul optzecist n.n ) ştie  totul (sau, mă rog, aproape totul ). Dacă i-a mai rămas ceva , atunci acela este jocul, dar nu simţit ca o bucurie, ci mai mult ca o necesitate în care consumă – totuşi – mai multă energie decât produce”. De aici, probabil  şi tonul general de scepticism puţin obosit, condimentat cu autoironie, ce aşează optzecismul în filiaţie directă cu postmodernismul. Consider inspirată adaugarea de către editori la textul iniţial al Aventurii… a unui capitol dintr-o altă carte a lui Al. Th. Ionescu, (monografia consacrată lui Mircea Nedelciu), intitulat Generaţia ’80. Textualism. Postmodernism.
În tot ceea ce a scris Al. Th. Ionescu1 reuşeşte ca vorbind despre alţii cu obiectivitate şi în acelasi timp cu empatie, să vorbească de fapt despre sine. De aceea textele sale sunt tot atât de pline de viaţă, pe cât a fost el însuşi. Evocările ce încheie volumul mărturisesc pe lângă durere, surprinderea produsă de moartea sa, câtorva dintre cei care l-au cunoscut şi l-au iubit.

1 Pe lângă această carte, şi amintita monografie Mircea Nedelciu, publicată la editura braşoveană Aula, Al. Th. Ionescu a mai publicat la aceeaşi editură o monografie Bacovia. Postum au apărut două cărţi de artiole de ziar pe teme culturale şi politice, A(l)titudini şi A(l)titudini culturale, ambele publicate la Editura Tiparg, Piteşti. În curs de apariţie la Editura Paralela 45 din Piteşti se află un volum, Umbra bibliotecii, ce cuprinde cronicile sale literare.