Până mai ieri, „Neliniştitul” Adrian Voicu făcea parte din “prietenii mei imaginari” de internet, la categoria de blogroll  “Ce citesc mai rar decât mi-aş dori”, şi asta pentru că nu postează el aşa de des cum mi-ar plăcea mie.  Posesor al unui umor autentic şi sănătos, A.V. scrie cu drag şi pasiune, făcând şi dintr-o aparent banală reţetă culinară un spectacol umoristic, are un scris tonic şi optimist şi e o plăcere să-l citeşti. De curând, după două volume de proză care au avut un circuit închis, editura ALLFA i-a publicat romanul “Nepovestitele întâmplări ale templierilor români”, volum cu care au plecat împreună prin ţară în turneu de promovare, fapt nu tocmai banal pe plaiurile noastre contemporane, ci o lăudabilă aliniere, fie ea şi mai târzie, la obiceiurile lumii civilizate.
„Nepovestitele..” este un roman de acţiune în care ficţiunea hâtră rescrie istoria cu revizuiri, adăugiri şi îmbunătăţiri, autorul amuzându-se ca atunci când, jucând Panzer General, vrei să câştige nemţii Al Doilea Război Mondial. Personajele principale sunt trei templieri români – Berilă Vlahul, ungurul Pişta Massy şi sasul Kremvurşt von Schlitz – care au ca scop, dacă nu salvarea de la arderea pe rug, măcar recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale Maestrului Jacques de Molay şi răzbunarea trădării templierilor. În periplul lor ce acoperă mai toată Europa (conturând cu acest prilej o hartă a crâşmelor imaginare ale vremii), întâlnesc personaje ale epocii (la un han îl cunosc pe Dante, care-i face să tragă concluzia că prea multă minte strică), sunt implicaţi în fel de fel de situaţii (îl ajută pe Basarab I să câştige lupta de la Posada), unora chiar le schimbă cursul cunoscut (la Verona împacă neamurile lui Romeo şi ale Julietei (care se căsătoresc), apoi o salvează pe Ana lui Manole de la zidire), în aventurile lor promovând valorile clasice ale epocii: cinste, devotament, onoare, prietenie („tri pentru unu’ şi-unu’ pentru tri”).
Fără a fi licenţios, Adrian Voicu nu are inhibiţii de limbaj şi îşi botează personajele cu nume de un haz nebun: transcrie în alte limbi cuvinte româneşti (gel de duş devine Gell de Douche), fiecare nume fiind legat de un “ceva” ce defineşte personajul, fie el defect, pasiune sau calitate (d’Iscret şi de Scripture sunt preoţi, maestrul Atelle e doctorul Curţii, de Fichique e intendentul regal, Tzo Dau şi Tzo Yei sunt doi fraţi chinezi, d’Obitoque e căpitan de securişti). Securiştii sunt de fapt purtători de securi, în carte apărând şi boschetari (care poartă boschetă la pălărie), SPP – Serviciul Pentru Purtători -, SRI, care înseamnă Solicit Răspuns Imediat. Mai există şi un ordin al Cavalerilor Neuroni, personajele discută poznaş între ele cu proverbe din manualul de latină de clasa a VIII-a („Acvila non capit muscam.”, „De gustibus non disputandum.”, „Philosophum non facit barba.”) şi din când în când acţiunea e condimentată cu poante devenite clasice („Câte? Şase. Ce şase? Ce câte?”, „Un bubuit surd îl urmă. Se crăpa de ziuă.”).  
Personajele nu se iau prea tare în serios, schimburile de replici sunt adeseori savuroase şi dacă încerci să-ţi imaginezi dialogurile acestora ţinând cont de micile descrieri ale autorului râzi de unul singur. Din dorinţa de a fi pitoresc cu orice chip cred însă că uneori exagerează (ca în cazul numelor din clanul Matty: Pişta Matty, tatăl său – Dintzy Matty, strămoşii Ghýtu Matty şi Ghýszda Matty), iar alteori lasă impresia că sunt aşa de multe personaje tocmai pentru că autorul a descoperit un alt nume haios la care nu vrea să renunţe şi pentru asta inventează un personaj prevăzut cu povestea aferentă, nu întotdeauna la fel de conturată ca a celor incluse în schema de bază.
Adrian Voicu are o abordare vădit parodică, este un ludic prin definiţie şi îşi construieşte cu măiestrie frazele. Cartea este savuroasă, antrenantă, are sare şi piper şi e scrisă cu ritm alert până către final, după reţete deja consacrate: capă şi spadă, intrigi şi amor destinal cu centură de castitate, iubire şi trădare, moravuri ironizate şi inimă albastră, condimentate cu „şopârle” contemporane (doi puradei sar să şteargă ochelarii cailor, iar moş Gugăl este înţelept al satului Onlain).
Una peste alta, epopeea „istorică” „Nepovestitele întâmplări ale templierilor români” (37 de capitole cu titlu explicativ – „Unde se îngrijeşte un dinte şi se îndreaptă privirile înspre răsărit”) e ca o mirare ce-ţi destinde fruntea în cotidianul încruntat, cu gustul şi savoarea „ţigării de după”. Chiar dacă n-aţi auzit până acum de Adrian Voicu, chiar dacă nu-l cunoaşteţi, acordaţi-i credit: cartea merită măcar răsfoită, pentru că oricum nu o veţi mai lăsa din mână.