Vineri, la 5 dimineaţa, consumîndu-se tot somnul din mine, mă apuc să citesc, ca o datorie de onoare, Moartea noastră cea de toate zilele, cartea amicului meu argeşean Dumitru Augustin Doman. DAD a mai publicat două cărţi cu acelaşi subiect (predicat?), e o obsesie, pe cîte se pare. Eu însumi am scris un Jurnal post-mortem, aşa încît credeam că sînt în temă. Şi rezistent la senzaţii tari. Dar, după primele 15-20 de pagini, simt că-mi vine rău, că mă ia cu leşin. Acum îi înţeleg pe amicii care, citindu-mi Jurnalul…, mi-au mărturisit acelaşi lucru. Deşi (spun o banalitate) murim în fiecare zi, a vorbi / a citi mereu despre moarte e greu suportabil. Cartea lui DAD e tot un jurnal, un album în care presează, ca pe nişte frunze moarte, vorba ceea,/ ca iluziile noastre, tot felul de relicte, smulse din cărţi sau din viaţă, despre doamna cu coasa. Această sintagmă  ne sugerează familiaritatea poporală cu moartea, umanizarea dumneaei şi-n acelaşi timp respectul, cuvioşenia şi chiar ironia cu care popolul suveran  o percepe şi o întîmpină. De aceea rareori îi spunem pe nume, preferînd perifraza, asta (şi) întrucît, numind-o, se crede că o chemi, o atragi. A dat în primire; şi-a pus mîinile pe piept; a terminat cu viaţa; a trecut la odihna veşnică; a mierlit-o; a dat ortul popii (cu varianta aluzivă, propusă de DAD, la malul Akeronului: Ai monedă?)  sînt doar cîteva din formulele care  enunţă şi anunţă ireparabilul. Cărţile despre fenomenul morţii sînt doldora de ritualuri şi obiceiuri, DAD le extrage (din Vulcănescu, mai ales) pe cele mai frapante. În Bucovina, spre exemplu, exista obiceiul  de a se tăia două ferestruici în sicriu, de-a dreapta şi de-a stînga capului,  pentru ca mortul să respire, dar şi „pentru a vedea cortegiul cernit care-l conducea la cimitir, cu feţele îndurerate, cu cele fals îndurerate, cu cele de tot indiferente şi chiar cu cele uşor vesele şi ironice…”