Este vizibil şi tranşant, în volumul „Paznicul ploii”, un conflict al poetului Adrian Alui Gheorghe cu arma poeziei: cuvântul. E un fel de război purtat cu cuvântul împotriva ereziei cuvântului. Lumea, aşa cum a hărăzit-o Dumnezeu, e alcătuită din cuvintele Cuvântului. Tot ce ştie să facă omul cu lucrul mâinilor  şi al minţii capătă contur doar prin mânuire. Dar mânuirea obişnuită a făcut din obiecte şi fenomene imperii scăpate de sub control. Expansiunea lor (prin repetare descalificantă) a rupt baierile inimii care veghea, pulsând, la miracolul inefabilităţii. Acesta ar fi, la modul seductiv, punctul de amorsare a atitudinii constant şi emergent combative cu care autorul (îndeobşte răsfăţat cu premii literare şi situat în elita manolesciană a poeţilor de azi) se înrolează în prima linie a bătăliei pentru re-cunoaşterea sensului imanent al cuvântului despre cuvânt întruchipat în substanţa poeziei.
Ca un prim „avanpost”, Adrian Alui Gheorghe îşi lucrează bucata de răzor din faţa ochilor pentru cultura metaforei. Înainte de a fi o denumire altfel (Paul Ricoeur îi spune „deviantă”) metafora este o „predicaţie bizară, o atribuire care distruge consistenţa ( … ), pertinenţa semantică a frazei”, ceea ce determină o torsiune a cuvintelor şi producerea mirabilului efect de sens. (Cf. P. Ricoeur, „Eseuri de hermeneutică”, Humanitas, 1995).