Rostirea lexemelor în poezia lui Petre Tănăsoaica flanează un complex tematic al idealului, nu al iluziei. Scriitura prinde idealitatea de dinaintea diegezei iubirii. Tăcerea prelesematică a inserţierii cuvintelor în pictura din covor ca în “principiul cerului”, din antropologia culturală a toposului muntelui, intersectează chipul şi umbra: “Acum îmi scrii de departe, de prin ţări ideale, cu ţărmuri la mare, la fel de curate cum a fost prima zi ce luneca de-alungul coapselor tale, pe care le-am acoperit ultima noapte cu zăpada fierbinte a unui cearşaf… Doar pe tabla de şah, din muzeul de artă modernă de la Budapesta, regele alb şi iubita regală au pierit în lumină şi praf .”
Poetul este un mediator ce nu mediază între sensibil si inteligibil, ramificând de fapt o retorică a vederii ca strunctura de adâncime (confesiune, fiinţialitate).
Stilistica vederii/privirii iubitei (cum s-a spus, “scandalul lui Dumnezeu”) restabileşte între necunoscutul ei si psihologia cogitans “podul” între dincoace, aici şi dincolo”. Podul nu are proprietari şi nu există nici “Lethe”: “Ah, ce poveste-am putut auzi într-o noapte, după ce mi-am spus rugăciunea în faţa bunicii, despre Adam şi cea care i-a fost trasă din coastă! Abia acum întrebarea se luminează: cred că Dumnezeu a greşit tare mult că nu i-a dat Evei o şansă ca să poată alege pe cine va duce să muşte din fruct. Altfel nici Iisus n-ar fi ajuns pe cruce, dar despre asta am să mă întorc altă dată să plâng…”
Inefabilul devenind uneori vag, nu are vaguitate, spaţiul securizant instituindu-se într-un ludic, din cum me ipsum.