Aurul Cuvintelor*
Mărturisesc sincer că, primind cartea de epigrame Cactus de veghe, a lui Gheorghe Păun, cu ilustraţii de Nicolae (Cucu) Ureche, apărută la editura Tiparg, din Piteşti, 2011, am rămas în derută. Nedumerirea mea pornea de la noţiunile anterioare pe care le aveam despre epigramă: un catren (liric?), cu formă sprinţară al cărui farmec ar consta într-o poantă. Adică să existe o înţepătură finală, după o introducere sumară în temă – care să ne arate la ce persoană sau la ce nărav se referă autorul. Reuşita epigramei ar consta în poantă, care uneori e un joc de cuvinte, sau chiar o împunsătură directă, cu ţintă la fizic ori la morală.
Cum îl cunoşteam pe domnul academician ca om de ştiinţă, de-o sobrietate elegantă, nu-mi puteam închipui cum se va adapta la o astfel de scriere? La erudiţia domniei sale, atât de înaltă, cum să se aplece la stilul unei epigrame ? E ca şi cum le-ai spune ramurilor de brad, de pe un pisc de munte, să se joace cu furnicile de la rădăcinile lor.
Şi totuşi… Am anumite tehnici de a mă apropia de un text, mai ales când bănuiesc o diferenţă între aparenţe şi realitate… Ca să intuieşti aceste diferenţe trebuie, mai întâi, să descifrezi sufletul autorului, în ansamblu. Aşa că, la început, mi-am îndreptat privirile spre desenele artistului Nicolae (Cucu) Ureche: frumoase, expresive, aluzive; sugestiile alunecau parcă printre linii şi imagini. Reuşisem (deja) să zâmbesc (apoi să râd), numai privind… Ei, dacă am ajuns până aici, chiar şi fără cuvinte, am urmărit atent epigramele: ”De atâta vreme scrie / Zilnic numai parodie / Şi nu mai e deloc secret:/ E-o parodie de poet” (Unui prieten poet, p. 52).
Mărturisesc sincer că, primind cartea de epigrame Cactus de veghe, a lui Gheorghe Păun, cu ilustraţii de Nicolae (Cucu) Ureche, apărută la editura Tiparg, din Piteşti, 2011, am rămas în derută. Nedumerirea mea pornea de la noţiunile anterioare pe care le aveam despre epigramă: un catren (liric?), cu formă sprinţară al cărui farmec ar consta într-o poantă. Adică să existe o înţepătură finală, după o introducere sumară în temă – care să ne arate la ce persoană sau la ce nărav se referă autorul. Reuşita epigramei ar consta în poantă, care uneori e un joc de cuvinte, sau chiar o împunsătură directă, cu ţintă la fizic ori la morală.
Cum îl cunoşteam pe domnul academician ca om de ştiinţă, de-o sobrietate elegantă, nu-mi puteam închipui cum se va adapta la o astfel de scriere? La erudiţia domniei sale, atât de înaltă, cum să se aplece la stilul unei epigrame ? E ca şi cum le-ai spune ramurilor de brad, de pe un pisc de munte, să se joace cu furnicile de la rădăcinile lor.
Şi totuşi… Am anumite tehnici de a mă apropia de un text, mai ales când bănuiesc o diferenţă între aparenţe şi realitate… Ca să intuieşti aceste diferenţe trebuie, mai întâi, să descifrezi sufletul autorului, în ansamblu. Aşa că, la început, mi-am îndreptat privirile spre desenele artistului Nicolae (Cucu) Ureche: frumoase, expresive, aluzive; sugestiile alunecau parcă printre linii şi imagini. Reuşisem (deja) să zâmbesc (apoi să râd), numai privind… Ei, dacă am ajuns până aici, chiar şi fără cuvinte, am urmărit atent epigramele: ”De atâta vreme scrie / Zilnic numai parodie / Şi nu mai e deloc secret:/ E-o parodie de poet” (Unui prieten poet, p. 52).