Istoria îşi are reversurile ei şi, uneori, apar opere de compensaţie. E ca şi cum ai citi trecutul de la început spre final – şi invers – pentru a descoperi ambele laturi ale adevărului. Prezumţia pare absurdă, dar numai astfel ies în relief toate denivelările existenţei umane, precum şi momentele când ne-am îndepărtat de configuraţia realităţii, apropiindu-ne de cea adevărată, în care omul devine principalul distrugător măcar al unei părţi dintre semenii săi. Mă refer la acele opere de memorii, despre suferinţele evreilor, din partea fasciştilor germani, în perioada celui de Al Doilea  Război Mondial.
 Dar sunt mai puţin cunoscute suferinţele saşilor  din Ardeal din partea cuceriorilor sovietici. Armata roşie s-a retras între graniţele sale nu doar cu pradă de război, ci şi cu multe victime umane, locuitori paşnici, de provenienţă germană, stabiliţi cu sute de ani mai înainte în zona de interferenţă dintre România, Cehoslovacia, Ucraina – cetăţeni care nu aveau niciun amestec şi nicio vină în acest distrugător război – cel de al doilea mondial. Memoriile unui astfel de tânăr, devenit victimă, într-un lagăr de muncă silnică, din Ucraina (sovietică, în vremea aceea), alcătuieşte conţinutul volumului Leagănul respiraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, scris de Herta Mŭller, laureată a premiului Nobel pe anul 2009, cu următoarea motivaţie: ”Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat  scriitoarei Herta Mŭller, care descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi. JURIUL PREMIULUI NOBEL, pe 2009”.