„Te cauţi în oglinda sleită
     a geamului:
     o gaură neagră
     îşi soreşte
     fărădechipul”
        (Horia Bădescu)

Gnoseologic, poeţii se pot situa în următoarele ipostaze:  ancoraţi definitiv, fără nelinişti ontologice, în aparenţă; aşezaţi în aparenţă, făcând incursiuni în esenţă; treziţi şi ancoraţi definitiv în esenţă; regândind aparenţa privind-o din esenţă; pulverizând esenţa pe care au locuit-o.
Horia Bădescu îmi pare că priveşte aparenţa („fărădechipul lumii”) din interiorul esenţei, întrucât titlul cărţii sale, PIELEA ÎNGERULUI /1/ semnifică tocmai vălul de care luăm contact prin  simţurile noastre de fiinţe muritoare. Dar iată că aparenţa se identifică, în viziunea poetului, cu esenţa, într-un mister de nepătruns: „Cum pe dinafară / pe dinlăuntru. / Cum pe dinlăuntru / pe dinafară. / Pe dinlăuntrul / lăuntrului / pielea jupuită a îngerului.”
Acum e acum! Nu avem voie să ştim mai mult. Ca şi la Blaga, lumea lui Horia Bădescu e cenzurată trenscendent. Neputând cunoaşte esenţa îngerului, el ni se arată simţurilor noastre sub formă omenească, androgin, îmbrăcat în piele, şi înaripat. Din ce substanţă subtilă este „carnea” şi „osatura” lui, rămâne un mister impenetrabil. Şi tot ca la Blaga, universul bădescian e crepuscular: „Se-ntunecă; / abia dacă se mai poate ceva desluşi / în odăile veacului, /…/ parcă-n oglinzile prafului / ţi se vede doar / linia vieţii”. Timpul devine: „Un veac / întins de la un capăt la altul / al întunericului”.
Ca şi autorul POEMELOR LUMINII, Horia Bădescu regretă naşterea într-o astfel de lume în care fiinţa umană este marginalizată: „O povară / ceea ce ţi s-a dat, / de ne înţeles / curgerea zilelor;”
Existenţa se caracterizează cel mai adecvat prin absenţe: „Un fără-de-fund / în care îţi lunecă / mintea.”; „Numai tăcere-n vămile / fiinţei. Numai fărădesunet.”; „fărăculoarea zilei, / secundele oarbe…”; „Atât de înaltă căderea / făpturilor noastre, / atât de fără de capăt / curgerea orelor”; „şi doar uitarea aşteaptă / fărădesfârşitul uitării.”
Extincţia devine o preocupare majoră în economia plachetei: Doar nevedere-n care / se leapădă de sine / lumina / …./ între două vecii / gâtul îngerului aşteptând / ghilotina”.
În viaţa-i prea scurtă, omul e mereu cu un vas în urma existenţei: „Nu e nimic în urmă; / ai trăit atât / încât n-ai apucat să trăieşti!”
Într-o accepţiune metafizică de sorginte orientală, sângele, simbolul perpetuării vieţii, se-ntoarce în vidul primordial: „Cine ştie unde / va trebui să ţi se-ntoarcă / sângele: /…/ poate doar în el însuşi, / în fântânile pulberii.”
Minunea fărădechipului lumii este valorizată estetic prin: sclipiri năruite prin implozii tăcute,  întunecări evanescente şi tăceri hierofanice, în care sunetul mântuitor a devenit captiv: „Încercând să rosteşti / absenţa; / cum cu umbrele mâinilor / ai încerca / unui clopot fără de limbă  să-i atingi tăcerea, / cum în surpatele hăuri / uitarea luminii, / cum înlăuntrul lui / s-ar înminuna îngerul / de trupul Fecioare.”
În finalul volumului poetul deschide o poartă celestă prin care întrezărim ţesătură de lumină care împacă aparenţa cu esenţa în duminica sacră dar lipsită de sens, a existenţei: „Şi duminica dimineaţa / se joacă lumina cu îngerul, / cu îngerul ei, / duminica dimineaţa / duce el lumina în ochi, îngerul, / şi ochii lui de lumină ţin lumea / deasupra / şi dedesubt aripa îngerului / bate, / bate aripa îngerului / în fărădelume / şi lumina, duminica dimineaţa, / cu aripa îngerului se joacă; / şi, Doamne, cum cad ele / şi se aşează şi se lipesc / penele îngerului / pe chipul fără de chip / al luminii, / pe chipul fără de chip / al celei fără de chip.”
În placheta PIELEA ÎNGERULUI, Horia Bădescu se dovedeşte un maestru al imaginilor tăcerii. Din acest motiv, citindu-i poezia: „Îmi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună.” (Lucian Blaga).