Pentru scriitorul ce-şi alege subiectele din realităţile de azi ale societăţii noastre, cred că e cel mai dificil a-şi hotărî tonalitatea în care să abordeze tratarea acesteia. Ca în muzică, de altfel. Pentru simplul motiv că la noi, în prezent, totul e atât de bulversat/bulversant încât dramele existenţiale pot atinge accente tragice profunde sau de un grotesc ce le trimite, aproape obligatoriu, în zona comicului (sinistru, să zicem) sau dimpotrivă, situaţii ce par la o primă vedere comice au în esenţa lor fiorul unor veritabile tragedii. E şi dilema în care s-a aflat Constantin Arcu, scriind romanul Cocteil în cranii mici (Editura Paralela 45, Piteşti, 2011. Colecţia Conexiuni). Titlul trimite – după o regulă a procedeelor de şocare a cititorului – la literatura poliţistă sau detectivistă. Dar, e numai o provocare şi o inducere voită pe piste false. În fapt, avem de-a face cu un roman… de dragoste (fals şi el, în cele din urmă) pe fundalul unor stări de fapte, mizerabile, din sistemul judiciar corupt şi… influenţabil, în care lumea nu prea mai are încredere („Diplomaţie de doi bani – zice unul dintre eroii romanului, căutând a fi întrucâtva obiectiv în aprecierea situaţiei – Aşa acoperim ticăloşia şi tolerăm printre noi nişte escroci. Şi ne întrebăm de ce oamenii n-au încredere în justiţie, aţi văzut ce spun sondajele de opinie?”). Constantin Arcu, un prozator ce şi-a probat de-acum cu prisosinţă, vocaţia pe linia literaturii realiste, nu caută însă a înfăţişa dramele (fondul moral al acestora, mobilurile lor intime) ce se dezbat în sălile de judecată şi care pot oferi nenumărate subiecte incitante (cum proceda, la vremea lui, I. Al. Brătescu-Voineşti, să zicem), ci ia în reflecţie lumea funcţionărească a acesteia, cea care asigură aplicarea legilor în instanţă, lumea magistraţilor, cu tot evantaiul de angajaţi ai caruselului acestei galerii de profesiuni adiacente, atinsă de morbul depravării, încuibat lejer într-un organism slăbit, dezaxat în cel mai bun caz („…justiţia avea probleme serioase cu sănătatea şi deseori îi curgea sânge din nas /…/ Consiliul Magistraturii trebuia să pună mâna pe bisturiu şi să înlăture puroiul şi toată carnea putredă şi urât mirositoare din corpul justiţiei. Operaţiunea presupunea riscuri şi cerea să se instituie unele garanţii pentru a nu se exercita o presiune străină şi inhibantă asupra profesioniştilor actului de dreptate”).